POEZIE

Gilda Vălcan
poetă

***

Totul îți aparține,
Viața și moartea și ultima zi.
În lipsa ta
trupul meu se desprinde fâșii,
Iar singurul gând rămâne acela
De a-l aduna cu calm,
De a ține carnea lipită de oase
Și a accepta ideea
Că niciodată nu vei veni,
Că voi rămâne destrămată,
Iar pielea, nemângâiată,
Înfășurată peste rănile calde,
Va fi singura care va ține laolaltă,
Într-o dezordine desăvârșită,
Dorul și gândurile și tot ceea ce
A mai rămas din mine
După ce am pus în mâinile tale
Și viața și moartea și ultima zi
Când voi avea curajul de a muri
Știind că niciodată nu vei veni.


***

Am înghețat,
Pământul din mine s-a despletit
Și ape și ape și urme de zid
În viața în care nu mai am amintiri,
În moartea îmbrățișată
Ca ultima amantă,
Cea care nu se vrea iubită,
Care pleacă înainte de răsărit,
Fără nume, fără inel de logodnă,
Un zid.
Și ape și ape în care
Niciodată nu m-am oglindit.
Pescarul își pândește prada
Pe malul mărilor moarte
Așteptând să se prindă în plasă
Singurul pește care-l privește în ochi:
Chipul său îmbătrânit.


***

După această ultimă moarte
M-am trezit într-o încremenită auroră,
Un nou trup, o nouă inimă,
Fără frați, surori, visuri,
Fără vechile scrisori, fără nimic care
Să îmi amintească ziua de ieri.
Doar mâna mi-am găsit-o legată
De mâna omului promis de soartă.
De parcă n-am fi ieșit niciodată din biserică,
Nunta nu era încă încheiată,
Iar tot ce a rămas din vechea mea viață,
Tot ce a trecut peste ultima moarte
Este nunta aceasta care-și așteaptă sfârșitul.
Suntem goi și calzi,
Cu mâinile legate,
Cu coroanele creștine, ieftine, pe creștet,
Întinși pe altarul ars
De ultimul razboi
Din care n-au supraviețuit
Nici învingătorii, nici învinșii.
Doar noi,
Veștede trupuri privind cerul,
Singurătate dorită, lipsită de ploi,
Singurătate în care
Doi nu puteam fi decât noi.

***

Ți-aș fi fost umbră care dansează
cu propria umbră în lumina apusului.
Ți-aș fi fost întunericul de care
are nevoie somnul pentru a visa lumină.
Tăcere și piele. Un suflet ascuns
- să nu îți tulbure sufletul cu rănile lui.
Le-aș fi închis în taină într-un surâs-
Doar zâmbet și dor în ochii din care
aș fi șters tot trecutul,
tot ce ar mai fi fost
izvor pentru lacrimi și sânge.
N-ar fi existat nor și nici cuvinte.
Dar la început a fost cuvântul,
Iar între noi sunt doar cuvinte.
Mii de cuvinte, zeci de mii de cuvinte. Sute...
Și astfel
Între noi sunt începuturi,
Mii de începuturi,
Zeci de mii de începuturi,
Sute.
Ai trimis să îmi vorbească doar cei
Ce nu au știut niciodată să folosească
Cuvântul,
Doar cei pentru care la început
Nu a fost cuvântul, doar întuneric.
Sunt oameni fără început,
Fără speranță, fără lumină, fără viață,
Fără cuvânt.
Iar noi suntem aici:
Într-un veșnic început.
N-am să-ți pot dansa niciodată
cu propria mea umbră la apus.
Nu avem amiază, seară sau noapte.
Iar fără întunericul nopții de după zi
Nu putem avea nici vise,
Și fără ele nimic nu se poate împlini.
Stăm față în față cu Dumnezeu
Împietriți, așteptând,
Iar între noi
Un singur cuvânt pe care
Nu-l auzim.


***

Când tac, pădurea tace cu mine
Și apa izvorului în care îmi spăl mâinile tace.
Departe o pasăre începe să cânte.
Se oprește și ea să asculte tăcerea mea.
Ne gândim una la alta.
Cântecul ei se aude în mine.
Zâmbesc pentru o clipă.
Câtă tristețe în ochii acelei păsări de departe!
Ar fi trebuit să nu audă tăcerea mea,
Acum a amuțit și ea.


***

Orbi ne vom vedea,
Surzi ne vom auzi,
Muți ne vom spune totul.
Aici nu e loc decât pentru adevăr.
Un singur cuvânt necinstit,
O inflexiune a vocii rănită de invidie,
O mică neatenție în ascultare,
O simplă coborâre a privirii
Și totul se va prăbuși.
Fiecare iubire ca un castel de nisip.


***

În fiecare zi pleci.
Nu ai venit niciodată,
N-ai fost aici nici în vis.
Dar găsești mereu
O ușă uitată
Prin care pleci
Fără a-mi fi
Nici măcar
O singură zi.


***

S-a închis în bunătatea sa
Ca bobul în spic
Cunoscându-și destinul
De a fi zdrobit
Pentru a hrăni suflete flămânde.