POEZIE

Miruna Mureşanu
poetă

*

prin surâsul scrisului meu cu cearcăne palide
mă-ntorc mereu să-nmormântez iluzii
într-un cort destrămat al memoriei

unde timpul dintre două secunde îmi ține cuvintele moarte pe brațe

căutându-le prin fumul greu al primejdiei un loc în cartea istoriei

prin gustul amar de victorie nimeni nu mai ridică privirea

caligrafiind doar melancolia gravă a cerului

în oglinzile serii sparte de vânt

unde încă surprind ființa mea ultimă pe drumul dintre două cuvinte

a căror ordine încearcă să o schimbe
un fir subțire de speranță crescut din pagina goală

unde mă-ntorc mereu să-nmormântez iluzii
într-un cort destrămat al memoriei

strecurând și neașteptate concluzii

prin scrisul meu cuprins de-ndoială

*

împart nimănui dintr-o carte sentimentele bune
fiind tot mai înstrăinată de lume
îi sporesc luminii senzația grea de neliniște

prin umbrele care se-ntorc cu timpul mort pe brațele goale

punând în mișcare nimicul într-un decor lipsit de culoare
unde sufletul meu se-ngreunează întruna de plâns

prin absența sentimentelor bune-ale lumii

ele-i vând bătrâneții (ne)rostul prin iarna din urmă care tot mai străină de mine mă uită

într-un decor extrem de mărunt

unde pune-n mișcare nimicul cu umbre cu tot

ele se-ntorc să-mpartă nostalgiei sentimentele bune prin plânsul meu de care oricum nu mai fug

foșnind cum pe un rug al murilor sălbatici

*

câteodată înainte cu mult de acum
purtam o rochie ușoară de nisip

pradă oglinzii apelor fiind ea devenea adeseori arcă
purtându-mă pe valuri departe

despărțindu-mi ultimul vis în silabe sub cerul tăcut de sub cer

o nebunie neștiută-a târziului
mă-nstrăina de rochia mea arcă încât ea devenea tot mai albă

prefăcută într-un giulgiu incert
zace acum pe un scaun în odaia pustie

pradă oglinzilor beznei care o-nvie
în nisipul din palma cuvintelor

deșirate de timp în rochia îngălbenită-a luminii

pe care câteodată cu mult mai târziu de acum
o s-o port direct peste lacrimi

*

privesc într-o aparență de liniște
cum fiecare secundă pe care n-o văd reface cu gesturi mecanice
încă un chip provizoriu al meu

printr-o adiere subtilă a timpului

el pare-ngemănat cu speranța

al cărei surâs de dincolo de înțeles stânjenește adeseori viața

(pre)figurând semnele unei derute nostalgice prin fiecare amintire pe care o văd
într-o aparență de liniște

nicicând prea departe amăgirea trecând
poate preface-n sentință un chip provizoriu al meu

ale cărui necenzurate emoții
par cioplite în piatră de pasărea neagră prin parfumul uscat al arinilor

cum într-o poemă a stingerii

*

fericită la gândul întoarcerii
scriu un poem nesfârșit despre ploaie

încât viața pare că trece ușor
de-un dor al meu în formă de arcă

prin chiar refuzul unei clipe de-a deveni săracă

mimând însingurarea

lăsând-o pradă nopții care vine

eu fericită la gândul întoarcerii
îmi leg mai departe himeric nesomnul de muțenia unui timp aproape scheletic

și-alunec printr-un foșnet cărunt înspre Domnul

prin miezul eteric al unor bucurii ireale

încât viața pare că trece ușor
scriind în locul meu un poem despre ploaie

*

într-un ungher al clipei adumbrit
moartea încearcă să tragă viața de limbă să i-o ia înainte

fără să-și asume absența până la capăt prin monologul nopții trec gânduri

dinspre ultima zi căzută timid
în ceașca de ceai a unui tei fără umbră

eu mă (pe)trec într-o pustie-nlăcrimată
unde moartea încearcă să mă tragă de limbă

șoptindu-mi că vrea să merg într-o călătorie cu ea

eu purtând pe trup întinderi (ne)trăite de timp
în formă de lacrimă

mă pierd acum prin viață fără urmă de patimă

și rog moartea rămasă încă în urmă
să lase-n ceașca de ceai a unui tei fără umbră în loc de zahăr puțină lumină

*

exagerând puțin lucrurile
în închisoarea negrului orb
ar putea să se-așeze un fluture mov

printre fantasme dileme și spaime

alcătuind o invizibilă lume posibilă în hăul paginii goale

unde miresme calde de crin
tulbură o umbră a nimănui din senin

pe care încerc s-o salvez
înnodându-i de suflet o veche poveste

încât exagerând puțin lucrurile
ea ar putea repeta mecanic același lamento

printr-un fel de blândețe ciudată
a unei lumi niciodată posibile

prin care-mi pierd încet conturul în echilibru cu nimeni

încât la ieșirea din lume
noaptea care mă-nghite în hăul paginii goale
îmi va lăsa în dar uitarea s-o port cum pe-o armă

ca ea să mă apere de-un extaz în exces
al mâinii mele drepte care-i trimite visării metafore mai vii ca oricând

printre fantasme dileme și spaime