POEZIE

Ana Ardeleanu
poetă

Cel mai simplu e să spui: PREZENT!

Îmi spui,
Atunci când eu nu simt prezentul.
Nu pot accepta această stare de subordonare
Nu sunt soldatul capabil
Să pună o grenadă între trandafiri,
Nu sunt ameninţarea stării sale de bine,
Nici el nu e curcubeul sub care îmi aranjez
Armele abia curăţate
De sângele atâtor certitudini rănite.
Raportul între inimile noastre poate fi altul
S-ar putea aşeza la o masă domnească
Vorbind, la primul pahar, despre Sartre şi Camus
La al treilea, despre Alexandru cel Mare şi Napoleon,
La cel de-al şaptelea, despre acei indivizi
Care populează prezentul, siluindu-l, în plină zi.
Putem exploata minereul poveştilor de dragoste
Şi-al matematicilor superioare,
De unde se deduce faptul că
Omul este egal timpului său.
Din litera A, care le începe numele,
Trebuie să curgă sânge albastru
Şi nu de piton
Altfel, nimeni nu i-ar putea trata rana
Cu un simplu poem
Oricât de bun ar fi criticul ce îl recomandă


Nu poți întinde mâinile

Încât să ajungă la piroanele de pe cruce
Şi nici picioarele.
Corpul tău nu-i de plastic,
Lemnul de trandafir al cărnii sale
Refuză piroanele, dar şi carii.
Mâinile sunt scurte, cum şi gândul;
Nu au timp să ajungă la piroane,
Dar nici la mine,
Pentru a trăi împreună această irealitate:
Un fel de altoi între măr şi păr,
Din care a rezultat viţa-de-vie,
Adică Feteasca Regală şi Sauvignonul
Ce binecuvântează trecerea unui fior
Prin inima ta,
Din care ar putea rezulta, cu succes,
Gemenii unei lungi poveşti de seară,
Cum ar fi cea despre dragostea
Pe care mi-ai purtat-o
După modelul lui Tristan şi Isolda,
Romeo şi Julieta,
Ce mi-a ucis orice iluzie
De-a fi una dintre eroine,
Ascunzând arma albă
La rădăcina unui crin regal


Afară din propriul şablon

Cineva mă tot împinge afară
Din propriul şablon,
Afară din propria ordine,
Din propria înţelepciune.

Până la urmă, cine sunt eu,
Să am pretenţii la şirul numeric,
La trandafirul alb,
Când totul în jur sângerează?

Cine sunt eu, să port pe frunte
Coroniţa de absolvire a idealului,
Să-i duc mai departe simbolul
Pentru a-mi impresiona semenii,
Ce descoperă, tot mai anevoios,
Lucrul de taină?

Eu îi aleg doar mătasea, croitoreasa
Şi locul unde ar putea fi etalat
În auriul care începe dimineaţa,
Iar tu să rămâi ca o melodie
Cântată nu excentric, nu grav,
Ci aşezat,
Precum vată de zahăr
Pe axa lumii.


Eşti versul rebel

Ești versul rebel
Ce nu-şi rade mustaţa pentru nimeni,
Acel foc de paie
Ce creează iluzia de lumină
Pe negrul perete,
Printre mărgele de sticlă
Şi efectul roz pe care îl pot avea.

Eşti iluzia ce-mi  umbla prin geantă,
Pentru a descoperi aurul tinereţii,
Acea pudră care evidenţiază feminitatea,
Seninul de sub pleoape,
Dansul step dintre gene,
Maxima lui cochetărie,
Magnetismul concentrat
În aceeaşi clipă,
Jumătate cu interes major pentru ce va fi,
Cealaltă jumătate, adresându-ţi-se:
„ - Milord, cât e ceasul Senioriei Tale,
De lumea se duce la culcare
Ori prea devreme,
Ori prea târziu?
Senioria Ta, de partea cui eşti?
Te văd ţinând luna în mână
Ca pe o minge de ping-pong.
Aşadar, de partea cui eşti
În  versul ce joacă la dublu
Mizând pe un rezultat echitabil.
Pe care numai viaţa îl poate da?”


Eşarfa unei lumi

Fac patul, schimb cearceafurile mototolite
Şi tac cu acea tăcere
Care mai adaugă o linie albastră la orizont,
Înlocuind conturul şi poziţia trupului
Rămas la marginea patului,
Precum şi ultimele sentimente
Cultivate în incubator,
Supraproducţie a omului sărac
Ce nu simte sub palmă
Catifeaua miliardarului
Controversat.

Degetele percep doar senzaţionalul
Scris, în vers alb, pe pielea albă.
Acel papirus al trupului
Încearcă să spună ceva
Ce niciodată nu s-a spus.

Linia palmei
Nu atinge timpul bătrâneţii,
Căci nu are rezerve de culoare, apă vie.
Nu tinde spre absolut
Acea încălzire ori răcire globală a trupului,
Dinlăuntrul căruia nicio realitate
Nu poate fi salvată.