RESTITUIRI

Livius Petru Bercea
eseist

Melancolie de Tudor Arghezi – o re-lectură

Încerc, de la o vreme, să mă desfăt cu deliciile re-lecturii. Dintr-un motiv simplu, susținut de formația mea filologică și de „meseria” de cercetător științific pe care am onorat-o decenii de-a rândul. Re-lectura nu e, pentru mine, o banală recitire a unui text (de regulă, poetic), ci un prilej de a-mi consolida sau de a-mi nuanța percepțiile. M-au ajutat, în acest demers, opiniile unor filologi (în sensul propriu, restrâns, al termenului) care au avut ca obiectiv stabilirea textului poetic corect la Eminescu sau Arghezi, de pildă. E vorba, concret, de Perpessicius, de Gh. Pienescu, de Ion Simuț. Dar și de alții. Mi-am format convingerea că un cunoscător al subtilităților limbii române își va da seama dacă un text poetic e tipărit sau comentat corect ori nu și, mai ales, cât de important e să oferi cititorului informația corectă. Comentariile sofisticate nu mă atrag și nu le practic. Toți cei care se ocupă de stabilirea corectă a unui text (mai cu seamă poetic) sunt ghidați de limpezimea gândirii, a ideilor, de o logică fără fisuri, care poate fi aplicată (și) textului poetic, în ciuda faptului că acest tip de text nu se prea „supune” logicii obișnuite. Trebuie să conștientizăm faptul că niciodată nu putem fi siguri că textul poetic care ne stă în față e receptat impecabil, înțeles cum trebuie de către cititor, că toate „filtrele” pe care le pot utiliza cititorii sunt corect folosite, că nu a mai rămas ceva de spus în privința semnificațiilor acelui text. M-am convins de acest lucru recitind, de mai multe ori, poeme ale lui Tudor Arghezi. Iată, de exemplu, o mică „bijuterie” lirică, poezia Melancolie, text pe care îl transcriu în continuare: „Am luat ceasul de-ntâlnire/Când se turbură-n fund lacul/ Și-n perdeaua lui subțire/ Își petrece steaua acul.// Câtă vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor în zare./ Orele și-au împletit/ Firul lor cu firul mare.// Și acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Și-aș voi să mi se pară” (T. Arghezi, Scrieri, 1. Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 14). Integral sau parțial, textul a reținut atenția mai multor exegeți ai liricii argheziene. Mă opresc la trei interpretări pe care le consider semnificative. Șerban Cioculescu comentează textul în ansamblu, exemplificându-și opțiunea critică mai ales cu ultima strofă a textului: „Așteptare, în ceas de seară; lungă așteptare, de ceasuri; sentimentul evoluează de la o stare nedeterminată de dor, la o dorință parcă mai materială, căreia îi este preferată iluzia: < Și acum c-o văd venind/ Pe cărarea solitară,/ De departe, simt un jind/ Și-aș voi să mi se pară >” (Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, 1971, p. 131-132). În preajma centenarului nașterii lui Tudor Arghezi, criticul Nicolae Balotă publică volumul de exegeze Opera lui Tudor Arghezi (Ed. Eminescu, 1979), o foarte pertinentă investigare a multiplelor aspecte ale scrierilor argheziene. Aflăm și aici un mini-comentariu la acest text: „Cele douăsprezece versuri ale poeziei Melancolie închid, în clar-obscurul crepuscular, momentul unei întâlniri-ce-nu-trebuie-să-aibă-loc, moment esențial trăirii agonice. Firește, „ceasul de-ntâlnire” este acela al amurgului. În absență, apetiția iubitoare crește infinit de mult, pentru ca la apropierea iubitei, în prezența ei, să se reducă până la dorința aneantizării ei [...] Nu este în aceste versuri (și în altele similare) o simplă reprezentare a intermitențelor inimii, ci nevoia subiacentă, profundă, a rupturii” (op. cit., p. 135). Ceva mai târziu, un stilistician timișorean, Felicia Giurgiu, invocând cerințele formulate de Helmut Hatzfeld, teoretician al cercetării stilistice, anume că „ pentru a face analiza organică a unei opere, trebuie pornit de la conținutul său, de la dominanta sa semantică cel puțin, de la ideea sa fundamentală, în măsura în care e perceptibilă de la prima vedere”, comentează întregul poem arghezian, dar nu ține seama tocmai de informația lingvistică pe care i-o oferă textul, în ciuda faptului că îl citează pe Hatzfeld. Citez concluziile Feliciei Giurgiu: „Sentimentul de melancolie, anunțat prin titlul care „atmosferizează” întregul text, suferă o importantă complicare prin substituirea lexemului prin două sinonime aproximative datorită conotațiilor: dor și jind. Dacă melancolia sugerează o stare de durată, ce se poate prelungi sau permanentiza în afara unei cauzalități imediate, dorul și, în special, jindul au obiect, sunt tranzitive. Ceea ce se jinduiește – o stare, contrazice însuși nucleul semnificativ inițial al cuvântului...” (Felicia Giurgiu, Motive și structuri poetice, Ed. Facla, Timișoara, 1980, p. 175). Cam complicat (sofisticat) și, cum vom vedea, fără vreo bază reală în text. Comentariul, fără să fiu malițios, se situează foarte departe de „limpezimea” textului. Am observat asta și în 1980, la apariția cărții, dar eram un neînsemnat cercetător științific, iar autoarea era lector la o facultate filologică... Sigur, nu mi s-ar fi dat dreptate.

În cea mai mare măsură s-a apropiat de semnificația textului Nicolae Balotă, dar comentariul pare neterminat. Poeziei i se cuvine, evident, o altă interpretare, care trebuie să pornească, neapărat, de la informația lingvistică din text. Starea de „melancolie” (= tristețe, deprimare) nu poate fi generată de o iubire împlinită, ci de „ruptura” cuplului, de care vorbește Nicolae Balotă. Fără a banaliza expresivitatea lirică, un comentariu obiectiv, prozaic, s-ar reduce la: „Mi-am dat întâlnire cu iubita în amurg, pe malul lacului (romantic, nu ?) Am așteptat-o ore bune, dar n-a venit. Într-un târziu, apare, dar n-aș mai vrea s-o văd, mi-a pierit cheful așteptând-o”. Banal, dar posibil. Primele două strofe nu pun probleme de interpretare. A treia strofă, însă, e „plină” de mărci stilistico-lingvistice ale unei veritabile adversități ale bărbatului față de ființa iubită (citiți: așteptată, ore   bune ! ), deci ruptura cuplului se produce din inițiativa partenerului masculin. În ordinea apariției în text, aceste expresii ale deciziei bărbatului de a renunța la iubită se organizează intensiv, ascendent. Astfel, conjuncția și, cu care debutează strofa a treia, nu este copulativă, ci are o puternică valoare adversativă (este echivalentă cu dar) și face oficiul de „mesager inițial” al atitudinii „ostile” a bărbatului. Acum înseamnă și „în acest moment”, dar este și expresia lingvistică a răstimpului destul de lung dintre începutul așteptării iubitei și târzia ei apariție. În plus, iubita vine de departe, deci ideea separării (=îndepărtării) celor doi parteneri unul de celălalt este nu numai posibilă, ci, parcă, și impusă de condițiile obiective ale așteptării forțate și, nu mai puțin, chiar dorită, firească; în plus, cărarea pe care apare iubita e solitară, un alt posibil semn al despărțirii celor doi. Cea mai importantă marcă lexicală a separării este însă substantivul jind. Probabil, niciunul dintre exegeții de mai sus n-a avut curiozitatea să deschidă un dicționar bun al limbii române. Jind apare, de obicei, ca derivat postverbal al verbului a jindui (= a dori, a râvni la ceva). Deci, jind poate fi considerat sinonim (parțial, aproximativ, cu nuanță intensivă) pentru dor și astfel comentariile lui Șerban Cioculescu și ale Feliciei Giurgiu (mai ales) par îndreptățite. Dar... a jindui (de obicei reflexiv, a se jindui) înseamnă și a regreta, iar un alt derivat postverbal posibil (și...existent !) este tot jind (din păcate neînregistrat de toate dicționarele), sinonim cu substantivul regret. Deci, versul al treilea din ultima strofă nu conține „un sinonim intensiv al dorului”, cum presupunea Felicia Giurgiu, ci, dimpotrivă, este expresia regretului bărbatului că a așteptat-o atât de mult pe iubită. Ultimul vers, „Și-aș voi să mi se pară”, este încă un semn, puternic și definitiv, că iubitul nu mai dorește constituirea unui cuplu, ci o relație care ar rămâne, cel mult, la nivelul intenției. Verbul aș voi este doar un optativ, nu un mod care exprimă o certitudine, ci doar o intenție, o dorință, iar să mi se pară este echivalentul rămânerii în idealul fără finalitate concretă. Mai există, în lirica argheziană, cel puțin o dovadă pentru supoziția mea. Termenul jind cu această semnificație („regret”) apare și în strofa finală din poemul Lipsesc morminte (ciclul poetic 1907 – peizaje). E pedepsit fără milă caporalul care fraterniza cu răsculații pe care era trimis să-i împuște. Trăgea în gol focuri de armă, „făcându-i pe țărani scăpata” . Iată contextul în care apare lexemul în discuție: „Stăpânii judecății, fără jind,/ Dau pildă și osânda ce faptei se cuvine,/ Că țara ne rămâne, socotind,/ Cu cincizeci de morminte mai puține”. Mă întreb cine ar putea susține că aici jind înseamnă dor ?