RESTITUIRI

Florin Ardelean
eseist, prozator

Memoria și-un pic de mântuire[1]

Vechii greci îl numeau nostos. Ar însemna întoarcerea din lumea prin care ai călătorit pentru a ajunge acasă, mai precis acolo unde îți este casa – unde ești întreg și pe deplin împăcat cu ființa ta. De aici tot ceea ce ține de trăirea nostalgică, de acel sentiment dulce-amar, cu un fundament retrospectiv, când te oprești preț de-o clipă, când viitorul pălește, pentru a lăsa trecutul să te invadeze. Te poți întoarce, ai unde să faci asta și, mai ales, ai de ce, numai dacă nu ți-ai pierdut autenticitatea, numai dacă risipirea ta prin viață a fost și altceva decât deșertăciune. Un astfel de exercițiu al întoarcerii acasă, riscant și provocator deopotrivă întreprind șase foști colegi ai Liceului Pedagogic din Arad, elevi ai instituției cu pricina între anii 1971-1976. Își permit, astfel, răgazul a cinci zile rupte din prezent. Dar pentru a accesa grația reîntâlnirii cu ei înșiși după un car de ani (cinci decenii!) au nevoie de un topos, de un loc special, capabil să „deschidă” în mod fericit memoria (căci memoria poate fi înșelătoare, te poate amăgi și chiar trăda atunci când nu ești suficient de onest cu propriul tău trecut). În vara anului 2024, la o cabană (Bucuria munților) din satul Dârlești, comuna Horea, tocmai în pântecul Apusenilor și-au dat întâlnire Lavinia Betea, Ana Benghia, Benedict Benghia, Cornel Ienășescu, Georgeta Pascu și Dimitrie Radu. Scopul este declarat simplu: „Șase foști colegi de liceu vom petrece aici cinci zile cu proiectul rememorării celor cinci ani de școală care ne-au pregătit pentru profesia de învățător într-una dintre ele mai prestigioase instituții românești de profil” (p. 7). Numai că gestul rememorării este altfel asumat decât în cazul unor foști colegi care se revăd la o bere, împinși de dor. Cei șase nu au urcat la munte (doar) pentru a depăna la întâmplare amintiri drăguțe, a respira aer curat și-a explora tufele cu afine. Și-au asumat o aventură. Nu ezit să o numesc temerară, câtă vreme dezgroparea trecutului poate fi un gest prin care nostalgia să cheme din tenebre spaime, traume, ambițiile camuflate ale unor adolescențe mutilate de un regim de dictatură sau împlinirile rodite în exaltări din care inocența fusese deja excomunicată. Învățătorii: autoportretul unei generații asta este – o carte despre o lume deja dispărută, cu protagoniști refugiați într-un turn de fildeș pentru a nu fi tulburați de zvonurile unei actualități pedestre.

Ceea ce ne propun cei șase emisari ai altui timp este o analiză, firește, atinsă de subiectivitate, dar tocmai asta o face valoroasă și credibilă, o punere pe masa de disecție a școlii românești pedagogice din anii ’70. Ajunși acum la deplina maturitate, exfoliați de patimi și conjuncturi cu interese impure, își pot permite o distanță optimă față de anii adolescenței, exprimând opinii și formulând judecăți într-un orizont al lucidității și într-o sferă a aprecierilor morale lipsite de tendențiozitate. Dacă ești bine alcătuit interior, nu-ți înfrunți trecutul, ci încerci, pur și simplu, să te însoțești cu el, cum o faci cu un camarad. Așa procedează și cei șase, cu blândețe, dar nu cu acea falsă iertare inspirată din abandonul crepuscular al celor ce sunt deja istoviți de propria ratare. Pe intervalul a unsprezece capitole, fiecare cu un incipit istoric, sunt consemnate discuții despre chestiuni esențiale, despre aspectele care au configurat învățământul românesc, în general, cel pedagogic în special, în anii defunctului regim. Uneori criticile vin și demască lucruri aberante sau atroce, pentru ca alteori să consemneze cu o plăcere sinceră ceea ce a funcționat bine sau chiar la nivel de excelență. Înainte de-a vedea care sunt acestea, este bine să identificăm cele unsprezece unghiuri de abordare, fie și numai pentru a ști despre ce discutăm.

Confesiunile se deschid cu evocarea pregătirilor pentru examenul de admitere. Toți cei șase provin din mediul rural, adică sunt pe deplin familiarizați cu muncile câmpului, cu corvezi de tot felul, în beneficiul familiei, asta implicând eforturi serioase, zilnice, aproape niciodată recompensate prin laude, măcar, ca să mai vorbim de alte favoruri. Asta înseamnă un lucru esențial: toți erau obișnuiți cu greul! Fiecare în parte știe că totul depinde de el, de cum se va comporta și de ce rezultate va avea astfel încât să-și împlinească visul. Atunci când află că au fost admiși, ei și părinții se bucură, dar fără gestică expresionistă, fără excursii pe Riviera franceză sau bani de-un city break în Dubai. Păscutul vacilor, strânsul fânului sau prășitul culturilor au fost darurile cu care s-au ales din belșug. De ce este important asta? Pur și simplu pentru că ne indică precis o mentalitate, o filosofie de viață. Succesul nu trebuia premiat, din simplul motiv că viața o va face pentru tine, asta dacă succesul urma să se concretizeze într-un bine destul de plauzibil încât să te propună pentru un anumit destin. Liceul din Arad, urmând o tradiția a Preparandiei înființată în anul 1812, avea elevi preponderent din mediul rural, ceea ce indică un anumit tipar de seriozitate și de disponibilitate la efort și la o existență austeră. Cel ce va citi cartea va afla și despre cum se preparau elevii absolvenți de clasa a VIII-a, în ce măsură erau posibile consultațiile, testele și meditațiile, în ce formă și pe ce cheltuială. Vom putea fi uimiți de cât de „primitivă” era lumea în urmă cu 60-70 de ani! Discuția despre modele poate inspira elevul de astăzi, indicând o diferență abisală între ceea ce însemna a fi fost pentru cei șase un reper, din rândul profesorilor sau din orice alt domeniu, respectiv ce sunt astăzi elevii înclinați să admită drept modele, drept ceva capabil să-i inspire.

Alt capitol face trimitere către viața de internat, poate cea mai severă imagine a ceea ce înseamnă a trăi minimalist, sub o supraveghere continuă, cu un regim al meditațiilor de după-masa draconic, cu ieșiri în oraș doar sub beneficiul rar al unor bilete de voie. Ideea de intimitate, de confort, este cu totul implauzibilă pentru orice elev de astăzi, dacă află cum stăteau lucrurile atunci, povestite fiind cu oarece haz de necaz, dar și cu detașarea cuiva pentru care o astfel de realitate constituia normalitatea. Înstrăinarea, ruperea de familie și de sat, intrarea în „Bastilia” cum era supranumit internatul, toate au însemnat o ruptură brutală, având chiar amplitudinea unui șoc. Iată cum descrie Ana Benghia o zi din viața de internistă: „5,45. Venea pedagoga, Zoe Bauer sau doamna Caragață și striga cât o ținea gura «Scularea, deșteptarea!» Foc se făcea doar seara în soba de fontă. Noi eram amețite de somn, cimentul era rece, apa era rece, stăteai la rând la toaletă, la rând la robinet. La 6,30, trebuia să fim în clădirea noastră de pe Dragalina, să intrăm la masă. La masă, meniul era invariabil ceaiul acela gălbui, călduț, făcut cu «esență de ceai» despre care noi ziceam că-i cu bromură. Era pâine cu o bucățică de marmeladă, rareori lapte. La ora 7 începea meditația de dimineață, la 8, cursurile. Cam de la ora 14, când luam masa de amiază, și până la 16 ne putem plimba prin curtea școlii. Ajungeam la internat, undeva la 9 seara /.../. «Astea-s de la Bastilia», ziceau despre noi în oraș când ne vedeau deplasându-ne încolonate în rând câte două spre internat”. Nu-i o descriere a unei zile dintr-un arest sau dintr-o colonie penitenciară, ci o zi obișnuită, de elevă internistă, aducând vag cu atmosfera romanelor dickensiene. În cazul băieților, același tratament. Cam așa se înțelegea că trebuie să se formeze omul nou, cu un caracter puternic și cu o voință de oțel, folosind austeritatea, privarea de cel mai mic confort drept metodă de călire, de blindare în fața greutăților vieții!

N-am să insist asupra capitolelor ce descriu în detaliu programa școlară, pregătirea specială ca viitor dascăl, metamorfozele instituționale impuse de regimul comunist sau de cel postdecembrist și nici nu voi glosa pe seama repartițiilor guvernamentale și a „apostolatului” de după. Nu pentru că nu ar prezenta interes, ci pentru a mă concentra mai mult pe chestiuni ce țin de partea mai sensibilă a existenței de fiecare zi sau de fiecare noapte. Astfel, un capitol ce poate trezi emoții este acela în care sunt descriși profesorii. Unii foarte buni profesioniști

în domeniile lor, dar incapabili de-a fi pedagogi, adică de-a transmite cunoștințe elevului, alții buni la nivelul mediu, fără a lăsa impresii memorabile. A treia categorie îi cuprinde pe cei puțini, dar păstrați în amintiri cu nimb de adorație. Aici se înscrie figura dirigintelui clasei, una cu totul deosebită – în anul 1975, a luat locul II pe țară la concursul „Cea mai bună clasă”. Numele lui nu ne spune nimic, Ioan Ivașcu, dar este cu totul remarcabil faptul că anamnezele celor șase îl fixează pe acesta pe un piedestal al omului ce știe să îmbine statutul de profesor de limba română foarte apreciat, cu harul didactic, cu vocația de-a forma tineri, de-a plămădi caractere și de-a interveni cu delicatețe, uneori trăgând sfori în numele binelui, gata să-și „pună obrazul” când rigorile idioate te puteau supune unor pedepse nemeritate. Domnul Ivașcu nu a fost doar un profesor sau doar un pedagog. O arată convingător Dimitrie Radu, apreciindu-i prestațiile la catedră ca fiind memorabile, dar semnalând o chestiune specială, faptul că uneori părea un prestidigitator care „scoate iepurele din joben”. Știa să manevreze în culise, să te salvezi din situații grele și, mai ales, dispus să-ți dea un sfat înțelept. La ultima oră de dirigenție a ținut să-i prevină pe foștii lui elevi, cu o clipă înainte de-a o afla ei înșiși. Ana Benghia le cere companionilor de la Bucuria munților să-și scormonească prin amintiri: „Vă mai aduceți aminte ce ne-a spus la ultima oră de dirigenție? Că viața nu e așa cum ne-a învățat el că este. O să fie cu totul și cu totul altfel. După care s-a și adeverit” (p. 168). Da, e limpede că nu se învață la dirigenție cum e viața.

Citind Învățătorii: autoportretul unei generații putem afla cum se organizau excursii pe vremurile acelea și cum elevii clasei puneau la cale adevărate spectacole cu public, hălăduind prin județ, la căminele culturale fiind organizate evenimente de toată lauda, pe bază de bilet de intrare. Totdeauna artiștii erau omeniți pe cinste de părinții colegilor din localitățile respective. Dar mai erau și practicile agricole, suportate mai bine sau dovedindu-se un chin; cu ele începea anul școlar, etica muncii fiind o „disciplină” obligatorie. Cornel Ienășescu nu consideră muncile cu pricina o tortură, iar motivul este plauzibil: „Cred că practica agricolă n-a fost neapărat o problemă. Venind dintr-un mediu unde toți am lucrat acasă, era firesc” (p. 201). Mă gândesc, totuși, cum ar fi posibile astăzi astfel de întâmplări, când ideea de firesc e cu totul alta. Cred că putem intui cu toții răspunsul.

În sfârșit, să aruncăm un ochi și într-un loc mai intim, anume să vedem cum se înfățișa viața amoroasă a tinerilor ucenici în arta pedagogică. Asta poate deschide spre o întrebare mai generală – cum a fost posibil amorul în comunism? Răspunsul vine imediat: a fost posibil cu cheltuieli inimaginabile de sentiment, de trăiri pasionale aprinse și inhibate, așteptând să primești și fiind dispus să dai doar ceea ce astăzi ar intra într-o discuție despre preliminariile erotismului. I-am spune, oarecum impropriu, iubire platonică. Atunci  când se întâmpla o „rușine” consecințele erau dure. Un caz este povestit, lăsându-te să înțelegi că actele sexuale erau prohibite, orice nesocotire o interdicției ducând la exmatriculare sau detașare la altă unitate de învățământ. În anii de dictatură, dragostea era încurajată, chiar premiată, dacă se consuma în cadrul celulei de bază a societății, familia, având ca efect odrăsliri cât mai multe. În rest, înamorații se țineau de mână, se plimbau prin parcuri, vorbeau despre poezie, se sărutau pe ultimul rând în sălile de cinema și încercau în fel și chip să-și domolească focul voluptăților imaginate. Nicio comparație cu ceea ce se petrece astăzi nu poate fi făcută. Dar asta nu aduce nicidecum un blam, dacă e să fim cinstiți cu noi înșine, asupra zilei de azi.

Am rămas dator cu lucrurile de criticat, respectiv de lăudat, în limitele a ceea ce am putea numi o „pedagogie de școală veche”. Ei bine, o figură indigestă este aceea a directorului, Vasile Popeangă, versatil, oportunist, felon, arivist. Partidul știa, iată, să-și selecteze cadrele de încredere. Atroce este, mai apoi, evocarea modului în care avea loc controlul ginecologic. Toate fetele erau umilite în ultimul hal, cinstea ținând exclusiv de constatarea virginității, orice alt verdict aducând ponoase, ba chiar ruinarea unui destin de femeie. Mai poate fi adusă în discuție foamea; alături de sex un alt instinct vital. Făceai foame dacă erai internist, o oarecare salvare putând veni din valiza cu bunuri neperisabile aduse de acasă. Ca fost elev internist, confirm întru totul percepția care rezultă din confesiunile „prestate” în cele cinci zile de plonjeu fără colac de salvare în cotloanele memoriei. La fel în chestiunea frigului sau a sentimentului de înstrăinare, accentuat de o recluziune aproape carcerală, fiind slobod pentru oraș atât de rar încât atunci când se întâmpla erai predispus la derapaje. Pentru că lipsa naște excesul.

Nu știu cât catharsis le-au adus acele cinci zile, dacă au scăpat sau nu o lacrimă la despărțire, dar merită să deschidem cartea și să citim mărturiile celor șase dispuși să-și „externalizeze” memoria și să o conserve într-o imaginară sticlă, vechi truc al naufragiaților de altădată, în speranța că valurile mării în care a fost aruncată vor aduce-o și spre ochii noștri. O privire înapoi nu este obligatoriu o pierdere absolută, precum în cazul lui Orfeu și Euridicei, ci în lumea noastră de toată mâna poate aduce, atunci când este asumată cu farmec și folos, un pic de mântuire.

[1] Lavinia Betea (coord.), Învățătorii: autoportretul unei generații, Editura Corint, București, 2025 (pag. 379).