RESTITUIRI

Ionel Bota
eseist

Despre lirica lui Ioan Moldovan (1952-2024).

„Fizionomia” poemului optzecist și revolta himerogonică

O revelație, în 1980, era cartea lui Ioan Moldovan, Viața fără nume[1], echinoxistul care scrie detașat, poet al meditației grave, cum îl numește Ion Pop în prefață, autor care, la fiecare nouă apariție editorială de atunci încoace, a oferit mereu un popas delectabil pentru iubitorii liricii române contemporane. Experiența sa lirică are ca fundament idealizarea, confesiunea fiind mai degrabă o ilustrare a retragerii în sine. Planuri temporale întregesc, în ansamblul construcției, un simbolism alegoric iar drama asumării convertește ciudate erezii, ca reacții articulate ale spiritului vagant „povestind” realitatea acestui autentic angrenaj metatextual.

Trei cicluri ale cărții întrețin un discurs puternic riguros, angrenat în acest demers cognitiv al eului care vrea să fie decisiv (Scriu cu acea grijă cu care sărut o sabie) precum dalbii mărturisitori încredințați căii ascetice. Dar poetul este mai degrabă adeptul temelor esențiale, al exprimării coerențelor lumii în devălmășia tragicului refugiat în utopie. Ambianța poemelor are întotdeauna un iz întemeietor, întotdeauna se întâmplă o inițiere, eul auctorial denunță marasmul amăgirilor și, orgolios lider al distopiei, re-distribuie până și natura miracolelor. De aceea, viziunea panteistă din prima secțiune, Viața fără nume, e reconvertită în magie a armoniilor. Adeziunile se rețin ca noi explorări, elogiul neverosimilului poartă chipul trăirii până la capăt. Acolo, abia, triumful luminii dezminte, în mimata „furie” gnoseologică, precum într-un spectacol aleatoriu al ideilor, imaginarul resorbit, iată, în patria ideală a ființei, poemul: tu dormi cu săgețile înfipte în piept/ ca  o  iubită  rece carbonizându-se/ noaptea a amuțit în frigul coborâtor//: o alterare a lumii ce se îndepărtează/memorizate, cuvintele la ce folosesc/ la ce folosesc cuvintele// să cobori în apele înspăimântate/ sângele tău ar fi o oglindă/ acoperită de un sunet continuu/ se mai poate căuta un alt timp/ în afara acestuia împotmolit// „nu se mai aude strigarea prietenoasă/ a înțelepciunii, înțelepciunea și-a zidit casa/ și-a tăiat cei șapte stâlpi”// „eram datoare cu o jertfă de mulțumire/ azi mi-am împlinit juruințele/ de aceea ți-am ieșit înainte”// erau clipele începutului când spuneai/ praf ne face, praf ne facem/ gura ta n-a mințit niciodată, mi-e frică! (VII, p. 17-18)

Secțiunea a doua, Cu tandrețe, din malaxor, e o defazare de la presupusa stanță arhetipală. Fiindcă lumea, un miraj al prismei evocând dezinvoltura suverană a gândului care edifică până și disperarea (retina unui bolnav/ apăsată din timp în timp din timp în pământ/ așa s-ar putea/ metamorfoza moartea), o melancolie atipică devine matrice irezistibilă febrilului, valsului materiei. Trecutul rămâne pe țărmul originar, tema memoriei inspiră o recuzită paseist-romantică, interpretată provocator în falset, o revoltă himerogonică decantează subversiv tentațiile nonconformiste ale discursului: lumină de martie/ lumină fără memorie/ dusă de fiecare dată până la capăt/unde se depun micile noastre invenții/ tăcerea cu mecanisme/noi însă avem scurte rezumate sub stern/o bibliotecă unduitoare/ și nu putem pătrunde cu tot trupul în spărtura zilei/ mi-ar face plăcere să-ți scriu o scrisoare/ în care să-ți evoc/ săriturile zglobii ale vrăbiilor pe piatra rece/ penajul lor înmiindu-se în salivele unui cer flămând// distanța e ghemuită între noi și-i vedem mapele/ cu documente secrete (p. 36).

Memoria, aici figură semantică, e celebrată în ciclul al treilea, Lentilă, ca revanșă potențând regimul ontologic al eului sub specia meditației. Un post-simbolism declanșând „notațiile” unei cromatici de adâncime, închidere/deschidere în sine, exercițiu spiritual. Decadentismul, aici, se află în amorf și imprevizibil, mesajul recognoscibil și dinamitarea stereotipului cvasicalofil din lirica promoției (Într-o vreme te sperii și de imagini, citim undeva), gesticulație viciată constant de trama insolitărilor. Fizionomia poemului e nimbată, așadar, de aceeași superstiție a de-construcției dar optzecismul-stare pare, totuși, teleportat, uneori, în magma textelor. Nu peste tot, firește, reflectoarele realului travestit sunt și stau pregătite pentru orice surprize. Chiar dacă, de pildă, fotografia devoalată a amintirii de demult, depozitează afecțiuni, emoții, evocă meticulos prăbușiri și renașteri, acuză ca pe un regim opresiv al textului rigoarea parabolei: Glasul tău și un plâns mut în albeața salonului/ ochii trec/ prin lumina seacă de februarie/ am vorbit așa de puțin/ un ghem nedesfăcut de viață/ slab-slab trupul ca o linie în care s-au prăbușit/ toate dimensiunile/ cum s-ar putea o mângâiere să stea deasupra frunții/ sufletul are răni neîntâlnite pe trup/ un întuneric nevinovat de pânze și monade/ eliberezi câte un cuvânt care se clatină pe coridor/ și se întoarce și te privește cu lungă insistență/ și apoi dispare/acum răsar blândețele și ne răstoarnă/ împreună în amintire. (Bunicul nu e pregătit, p. 55)

Ioan Moldovan, poet crescut, format și afirmat în creuzetul „Echinox”-ului clujean, are un îndârjit cult al poemului depurificat, replică imagismului mereu re-energizat în clivajul mesajelor și al discursului liric. Fiindcă din 1980 încoace, volumele sale aveau această revelatoare încărcătură metaforică irigând o impresionantă imagine soft. Mărturisind Poetul...

[1] Ioan Moldovan, Viața fără nume, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, 64 p.