RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar

Alexandru Vlahuţă
(1858-1919)

După un secol şi jumătate de la naştere, scriitorul Al. Vlahuţă (1858) a rămas în conştiinţa noastră ca autorul uneia dintre cele mai frumoase poezii dedicate poetului naţional, intitulată Lui Eminescu („Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară/ Parcă urmând şirul de slove,/ Ce‑a tale gânduri sămănară,/ Mă duc tot mai adânc cu mintea/ În lumile de frumuseţi,/ Ce-au izvorât, eterni luceferi,/ Din noaptea tristei tale vieţi”...). Influenţa marelui poet asu­­pra creaţiei lui Al. Vlahuţă se vădeşte în mai multe din poeziile pe care le publică în acea vreme şi le strânge în volum în anul l887. Astfel, în poezia Amurg, Vlahuţă des­crie soarta tristă a omului pe care-l vede ne­pu­tincios să ajungă la liman.

Se observă numeroase note de durere şi amă­răciune, unele determinate de influenţa lui Eminescu. De altfel, poetul încearcă să explice, chiar în pri­mul său volum, cauzele sociale ale suferinţelor poporului, în­fă­ţişând critic societatea timpului şi situaţia umilitoare a ar­tistului în acel timp: „Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte,/ Şi nu‑i alegere de armă,/ Sub pumnul grosolan al forţei/ Dreptatea celui slab se sfarmă...” (Homo homini lupus). Poetul a dovedit, însă, nu numai revoltă, ci şi o simţire delicată, o sensibilitate tranformată în bunătate. Aceste sentimente le transmite printr-o scrisoare şi fiicei sale, Margareta:

„Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună ca să poţi fi fericită !

Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire, nu.  Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e opera de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea, vezi atât de puţini oameni fericiţi... Atâţia cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis !), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este un minunat afătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.

Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar, mai ales, aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: „Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vrodată să roşeşti !” Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoare asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufleul senin de azi! Te îmbrăţişez cu drag, A. Vlahuţă”

Al. Vlahuţă a fost un scriitor-patriot. Este suficient să amin­tim volumul România pitorească, un adevărat poem în proză în­chinat patriei din care se simte un fierbinte sentiment de dragoste pentru ţară. Acelaşi sentiment patriotic l-a îndemnat pe scriitor să elaboreze şi drama istorică Vlad Ţepeş, în 1914, din care un fragment al primului act a apărut şi în Românul (Arad), nr.80/ 12-25 aprilie 1915, p. 1-3.