LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă

Mușcând din mărul dulce-acrișor al copilăriei[1]

De la Noapte bună, copii! a scriitorului Radu Pavel Gheo, n-am mai citit o carte atât de captivantă pe tema copilăriei. Nu degeaba anul trecut a câștigat concursul „Rețeaua literară” (secțiunea proză). Autorul ei e un nume nou în peisajul prozei contemporane. Originar din Alba-Iulia, absolvent al Facultății de Filologie a Universității de Vest din Timișoara. În anul 2010 începe studiile masterale în Danemarca, unde trăiește și în prezent.

Ca atmosferă și scriitură, cartea nu se revendică din Amintirile lui Creangă. Se naște din dorința autorului de a se reîntoarce la copilăria trăită în alt spațiu și alt timp, la acele „lucruri din trecut pe care mi-a fost dat să nu le pot uita și să le retrăiesc sau regândesc.”(p. 51). Dar și din frica izgonirii din paradisul vârstei de aur prin contactul prematur și nemilos cu lumea. Autorul ține în mână frâiele narațiunii copilului-narator, deși intenția lui inițială era să scrie doar despre „puștiu’ ăsta, Papio” un alter-ego al său. Nimic din viața bună și liniștită, din armonia celebrului humuleștean nu se regăsește în această carte. În care locul lui Nică și al tovarășilor lui de joacă îl iau Marius și ceilalți copii de la bloc. Confruntați cu viața de la bloc, din Cartierul Gladiolelor, orașul Alba-Iulia. Din vara lui ‘89 până la dispariția lui Papio în ‘94 sau ‘95.

Poveștile din carte, povești mici, fără început și sfârșit, surprind în fragmente scurte, dar edificatoare și percutante, imaginea dezolantă a orașului și câte alte întâmplări și evenimente din epocă: viața de la bloc, de la școală (cu dascăli inadecvați și manuale încărcate de texte „de cacao” ce trebuiau învățate pe de rost), din familie (mai ales bătăile încasate de la un tată bețiv și înstrăinarea de părinți, dar și legătura cu bunicul, „cel mai bun om” din viața copilului), furtul din avutul obștesc, devenit practică în vechiul regim, întâmplări de la Revoluție, evenimentele din Târgu-Mureș din martie ‘90 etc. Alte întâmplări, de pildă dispariția peste noapte a unei biserici și tăierea unui bloc întreg în două, într-o noapte, în timp ce locatarii dormeau, sunt narate în registru fantastic.

Cartea se remarcă prin știința de a crea personaje de neuitat. În primul rând, Papio. Evocarea lui se face cu afecțiune, entuziasm și admirație, figura lui capătă o aură de mister și sfințenie: „Când ieșea afară în fața blocului strălucea, purta o glorie în pielea lui, ca Moise când coborâse de pe munte. (...) Când ne citea ne uitam la el ca la un soare. Gloria aia.” (p. 6). Un „înger” prin care copilăria devenea o „religie”, el fiind „mântuitorul”. Lângă el, te simțeai în siguranță. Plin de idei, inventa jocurile din cartier și regiza toate poveștile. Era pasionat de cărți și filme. Știa povești pe care le împărtășea și altora, ca un „evanghelist”. Cu el intrai în biblioteca literaturii mari prin efracție. Lista autorilor citați e pilduitoare: Biblia (genul de carte despre care trebuie să zici „Chiar și din... Biblia ne citea”; Dante (aluzie la Iadul în care se trăia în epocă); Borges („Eu mi-am imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei biblioteci…”); Thomas Mann (cu Muntele vrăjit); Cioran (cu Despre neajunsul de a te fi născut). Și în cinematografe pentru că vedea și revedea „de un milion de ori” Călăuza lui Tarkowski (pentru cămăruța aceea în care toate dorințele ți se îndeplinesc) și mai ales Reconstituirea lui Lucian Pintilie (pentru că relua în alb-negru viața în comunism cu toate tarele ei și pentru că și această carte e o încercare de reconstituire a copilăriei, în toată autenticitatea ei cu sinceritate. Două calități ale literaturii în care crede prozatorul Marius Pădurean).

În carte apare, de asemenea, o galerie de personaje episodice. Părinți și oameni din cartier, fiecare cu viața/ ciudățenia/ durerea/ lui, suflete frumoase și mai ales urâte, așa cum sunt portretele pictorului britanic Francis Bacon, amintit în volum: securistul Milupa, un „monstru”, tanti Lampi de la parter, chelu’, profu’ de geografie, nenea Secu, femeia care îi spune „bună Cristi”, vecinul braconier, Nicu și Pușa, prieteni de familie, paznicii de la depozitul de fier vechi, foști deținuți politici care știau cărți învățate pe de rost în detenție și încă le spuneau și altora, Țipțer cu povestea lui de tânăr comunist entuziast, decăzut într-un iad fără sens, bătrânul ce aduna ziare în oraș, gemenii pitici, paznici la cinematograf, care urau partidul, Muică, cel care semăna cu Vuică din filmul deja amintit, românii din Cernăuți peste care au venit rușii să-i ducă în Gulag etc.

Scrisul lui Marius Pădurean evidențiază un deosebit simț al limbii. Autorul e sedus de polisemia cuvintelor, de „înăuntru’ lor”. În acest sens, scrie: „ce interesant ar fi să faci o istorie personală a fiecărui cuvânt pe care îl știi”(p. 83). Are un set de cuvinte și expresii preferate: desăvârșit, aievea, sincer, ecranizare, a fi o apă și-un pământ. Îi displace „scapă basma curată”. De asemenea, naratorul întreține permanent un dialog închipuit, gândit ca o captatio benevolentiae, cu interlocutorul imaginar. O altă strategie narativă este tehnica amânării pentru a incita la lectură: „Avea multe cărți, dar de alea îți zic mai încolo”, „Dar despre asta o să-ți povestesc mai încolo”, „De unde știu eu de Borges? Ghici. (Îți zic imediat)” etc. De asemenea, „fixul” verbal cu variațiuni (folosit și în prozele lui Charles Bukovski): „Cam așa era pe atunci”, „Oricum, așa stăteau lucrurile pe atunci”, care asigură poveștilor autenticitate și o vagă nostalgie. Per ansamblu, autorul se ferește să dea frâu liber nostalgiei. Dacă ar fi făcut-o, ar fi scris o carte întunecată, dureroasă și previzibilă. De aceea, a injectat-o cu un umor discret, de bună calitate. Trebuie să citești cartea, ca să înțelegi despre ce vorbesc/ scriu. Despre amestecul de tandrețe, blândețe, luciditate și umor, mixul care asigură succesul acestui roman.

M-a emoționat cel mai mult fragmentul acesta: „Lucrurile astea se vor termina într-o zi, mi-am spus în timp ce mușcam și eu din măr. Pășitul după Papio. Copilăria. Soarele arzând pe brațele goale, la ora prânzului. Cursele de biciclete până la Mureș. Plimbatul pe podul de tren. Ascunsul în spatele ecranului, înăuntru în cinematograf. Privindu-l pe Papio, acolo la umbra mărului imens, mi-am dat seama pentru prima oară că lucrurile astea nu vor continua pentru totdeauna. O tristețe amară m-a apucat, oricât de dulce era mărul.” (p. 86). De teamă, m-am apucat să recitesc cartea de la început. Am avut aceeași revelație ca personajul narator. Că aș putea pierde copilăria, amintirile. Apoi am concluzionat că voi citi cu siguranță următoarea carte semnată de Marius Pădurean. Nu cred că există o bucurie mai mare pentru un scriitor decât această constatare.

[1] Marius Pădurean, Papio, Editura Tracus Arte, București, 2024