LECTURI PARALELE

Eugenia Crainic
prozatoare, jurnalistă

Un roman întâmplare[1]

Dacă n-aș fi avut certitudinea că parcurg un roman, conceput după toate canoanele genului, aș fi inclus Omul-soare al Soniei Elvireanu în categoria celor mai certe poeme. Un poem supradimensionat, este adevărat, construit însă în așa fel încât din planurile cele mai intime care-l alcătuiesc răzbat note lirice puternice, structurate abil de un poet și nicidecum de un prozator. Totuși, pentru tot ce a avut de demonstrat și etalat autoarea, proza a fost singura variantă acceptabilă.

Fără să păstreze structura clasică a unui roman de dragoste, fiindcă absolut toate indiciile conduc spre catalogarea Omul(ui)-soare drept un roman de dragoste, demersul narativ al Soniei Elvireanu ar putea trece, foarte bine, drept o pledoarie plenară pentru iubire, în general, fie că aceasta se manifestă între oameni sau între oameni și locuri ori oameni și artă.

Într-o cadență destul de lentă, narațiunea debutează cu porțiuni cotidiene extinse din menajul soților Sophiana și Lisandru, din comportamentul cărora se desprinde deslușit afecțiunea profundă și chiar dependența: „La fel simt și eu, dragul meu. Fără tine, m-ar cuprinde frica, n-aș rezista. Parcă aș fi un obiect aruncat într-o lume rece, indiferentă.”

Sub auspiciile unei relații aparent indestructibile, prin fața cititorilor se desfășoară un adevărat regal de dovezi nețărmurite de dragoste, completate de declarații pe măsură, menite să gireze relația indisolubilă dintre cei doi. Totul, pe fondul unor imagini casnice obișnuite, apoi al unei călătorii de la Atena la Toronto, presărate cu nenumărate mărturii de afecțiune ale grecului Lisandru pentru soția sa, Sophiana, de la grija exacerbată pentru gesturi mărunte care să-i ușureze acesteia existența și până la deslușirea, în amănunțime, cu talentul unui veritabil cunoscător, a istoriei unor locuri și edificii: „Știi, Sophiana, provincia Quebec este sigura enclavă franceză în spațiul anglofon, primul teritoriu de pe coastele Americii de Nord cucerit de francezi la finele secolului al XVI-lea, la Nouvelle France, Noua Franță, în care francezii visau să construiască un imperiu...”

Bănuiala cititorului, impulsionată permanent de astfel de pasaje, merge până într-acolo încât își închipuie că demersul autoarei este special înclinat spre educare și informare. Probabil, vinovată pentru discursul educațional, atât de frecvent pe parcursul narațiunii, este formația pedagogică a scriitoarei, despre care am citit întâmplător.

Brusc însă, poate chiar prea brusc, peisajul idilic este spart în mii de cioburi de o abordare cel puțin ciudată a autoarei, aceasta luând decizia să conducă narațiunea, fără niciun preaviz, spre abisuri pe alocuri lipsite de logică, urmând o înșiruire de evenimente care plasează începutul promițător al romanului pe un loc secund. Întâmplările care se succed sfidează raționalul: Lisandru dispare misterios pe o insulă pustie, unde decide să „tacă” în compania unui bărbat pe care din neant înțelesese că ar fi trebuit să-l caute și care, la un moment dat, se dovedește că i-ar fi rudă; Lisandru, deși ar fi putut să-și sune soția iubită, o lasă într-un abscons vid de informații, alegând să-i scrie acesteia niște scrisori despre care nu se arată că ar fi ajuns vreodată în posesia ei; Sophiana, în timp ce are grijă de copilul unui cuplu iresponsabil – cei doi părinți ai unui sugar își lasă pruncul în grija prietenei lor și pleacă fără să spună unde sau să dea măcar un telefon să-și anunțe intențiile de a sta pentru o perioadă mai lungă –, deși află de dispariția propriului soț, de la asociații acestuia, nu alertează poliția, cum ar face orice soție îngrijorată, ci se concentrează, în mod ciudat, pe muncă, respectiv pe organizarea unor expoziții de pictură detaliate mai mult decât suficient, excesul de detalii nefiind necesar, de cele mai multe ori, în economia textului și a narațiunii, în general.

În fine, momentul în care cititorul este adus într-o stare perfectă de perplexitate survine când rătăcitul Lisandru este plasat intempestiv într-un spital de nebuni, de unde reușește cumva să iasă la plimbare, în pijama și papuci, pe străzile pline de oameni, din trupul acestuia părând că răzbat „zeci de sori”, fără vreo conotație anterioară care să explice sau subînțeleagă subita luminiscență. În contrapartidă, Sophiana, dicolo de ocean, cântă la mandolină, instrumentul la care mereu tânjise să cânte, ca în adolescență.

Prefer, în contextul elucubrant al romanului, să plasez întreaga tramă a acestuia în zona reveriei, visarea fiind singura capabilă să salveze o narațiune înfășurată cap-coadă într-o maramă țesută precar, la limita amatorismului.

[1] Sonia Elvireanu, Omul-soare, roman, Editura Ars Longa, Iași, 2024