LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

literatură, viață

Noul volum al lui Silviu Gongonea[1] e centrat în jurul noțiunii de eseu – vom vedea ce poate să însemne acest lucru; subtitlul cărții, eseu despre poezie, ar putea sugera o abordare experimentală de vreun fel.

Un prim nivel al experimentului ar fi structura sa, cît se poate de simplă: nicio împărțire în cicluri, ci doar poezie după poezie; treisprezece (din nouăsprezece) conțin în titlu cuvîntul eseu; patru au ca subtitlu ideea (imposibilă a) renunțării la poezie. Mai mult, cuvîntul eseu, etimologic cu sensul de ‘încercare’, ne poate da o sugestie asupra acestei poezii și, prin extensie, asupra poeziei în general: o încercare de a găsi, de a depăși, de a forța, de a ocoli niște limite, de orice natură ar fi ele.

Poemul, oricare ar fi el, se construiește prin înșiruirea de detalii aparent aleatorii; cred că poetica sa poate fi definită drept o navigație în marginea poeticului și ‘poeticului’, uneori tăind cîte o curbă, trecînd prin acesta și revenind la o limită incertă, uneori lăsînd chiar posibilitatea interpretării literale a demersului său: „am călătorit până aici/ când cumpăr pâine de la supermarket o cotesc mai tot timpul pe poteci/ ajung acasă cu întârziere/ când iau 25-ul uit să mai cobor la Selgros”.

Titlul acestor însemnări își găsește acoperirea în formulări ale poetului: „Elenei i-am zis să separe literatura de viață/ mă impresionează fisurile ca o rețea clară în zidul alb/ detaliul hiperrealist” – găsim aici iluzia rupturii dintre cele două, ca și pe aceea a hiperrealismului, „e o luptă continuă care se duce în noi în viață în poezie”, „mi-ai zis că fac dezastru cu poezia mea/ că bat oamenii la cap că nu am o direcție/ te-am rugat să separi poezia de viață/ dacă am eșuat ațipesc cu capul pe tastatură”. Ce e de remarcat e asumarea gestului: „eu nu trișez când e vorba despre viața și poezia mea”.

Există o vizibilă, uneori previzibilă anxietate a influenței: Formele de bază. eseu despre poezie, poemul titular, conține (și) două segmente, Eseu despre poezie. Lui Andrei Codrescu și A doua epistolă (dedicată Simonei Popescu); faptul de a-i fi dedicat o monografie lui Gellu Naum se simte sub forma unei influențe difuze: „Simt pe întuneric o bucată de zid/ aerul împinge o sfârlează”, sau, vorbind de memorie, văzută cumva suprarealist, ca o persistență a acesteia: „te întorci în locul în care ne-am întâlnit/ simți arsura nu a rămas decât imaginea// în mișcare/ cineva la o masă tastează de zor/ pe câmpuri virtuale de rapiță și mușețel și sunătoare și mărăcini/ aleargă:/ păcatul jubilării”.

Hiperrealismul și suprarealismul, acesta la nivelul percepției vizuale, se îmbină plăcut, fără șocuri: „rațiunea poate ajuta până la un punct/ dincolo de ea dincolo de zona de protecție/ unde presimțirile devin umbre/ își face loc boala pe care dragostea și poezia adevărată o pot învinge// Glasuri de copii și femei/ cablurile groase cât un copac trosnesc în legănare și trosnetul/ greu se rostogolește pe bulevardele marilor orașe/ și sub platforma de miliarde de tone/ se întrevăd frânturile de istorie// Glasuri de copii de femei într-un loc de joacă special amenajat/ grupuri de oameni plutesc, încearcă să își înțeleagă umanitatea,/ rostul/ sunt tot felul de scenarii, sunt numai câteva zeci de centimetri/ până la pământ/ nu cred că prăbușirea e importantă, acei copii se leagănă/ fără judecată, se bucură pur și simplu, râd// Înălțarea și numai o jumătate de metru desparte lanțurile rupte/ de zgomotul surd al suportului de lemn. Tocmai atunci trece/ printre femei și copii un porumbel speriat de uliul ce s-a retras/ dincolo de acoperișurile cartierului// Ți-am spus Vrabie din prima clipă, pentru că eram și noi sub/ streașina care se numește experiență întocmai ca într-un/ balansoar construit din paie și lut clătinat de o adiere oarecare/ puțin zgribuliți, mai mult încrezători în deciziile noastre comune/ Primele zile de toamnă se arătaseră/ iar păsările călătoare se pregăteau să plece – îți amintești, și/ acum îmi vine să zâmbesc, lacrimile care îți curgeau pe obraji/ când citeai Puiul și ai sfârșit prin a-mi spune Puiule// o natură încremenită se putea arăta sub cuibul nostru/ dar am ales să înfruntăm frigul care este aprig în ianuarie și februarie/ iar noi nu suntem pescăruși urbani ca să ne întindem aripile să ne lăsăm purtați de orgoliul curentului, ei vin după mirosul de ceapă rumenită făcând un ocol răbdător pentru că vor primi ceva. Fix la aceeași oră în zori, pe Unirii, mă izbește mirosul de prăjeală, semn că acolo este un cămin de bătrâni, ceea ce mă face să grăbesc pasul”.

Tonul e cînd voit naiv: „mi-am julit adesea orgoliul/ sunt obosit/ sunt obosit/ sunt foarte obosit de lipsa prietenilor care nu ajung/ la prieteni cu un vehicul atâta de ieftin și eficient”, cînd parodic: „să cânt mânia șurubului și a cuiului din jucăria mea rablagită”.

Asumarea amintită mai sus este subliniată: „Nu sunt escroc pe viața mea. nu am pariat niciodată pe dialectică/ ci pe ce pot trăi, aici și acum, am primit un cec în alb semnat de înaintașii mei naivi, cu dragoste. vă pot mări plaja de bizarerii, vă/ pot comunica liniștea sau neliniștea, însă nu pot de plicul/ superspin, și când toate se aliniază perfect, muzica și zornăitul/ imită foarte clar succesul și fericirea”, și rezultă uneori cîte un cîntecel aparent aberant, în care medicamentul împotriva hipertensiunii capătă tot felul de dimensiuni fanteziste dar care la un moment dat capătă coerență: „toți cinci pe două băncuțe într-o rachetă colorată Cecilia privind/ prin hublou spre o planetă unde Dumnezeu umblă printre oameni. El le ia durerea cu mâna le redă/ demnitatea// un Dumnezeu la fel de înalt, Noliprel, ca oamenii Lui”.

Mai amintim imaginea morții („mă visez pe calea marilor migranți departe/ foarte departe cu moartea în stânga, cu viața în dreapta și în/ adâncul cerului/ steaua mea neclară”) și a vieții („păstrăm lucruri simple/ ne simțim reconfortant/ formele de bază ale viețuirii noastre”), ca și reciclarea familială a unor imagini de bună calitate: „într-adevăr, singurătatea nu ne face mai buni” (Eseu despre singurătate) și „singurătatea nu ne face mai buni/ singurătatea nu este când ești uitat, ci când uiți/ te dizolvi și gata”; citate nedeclarate, din poezia Elenei Bălășanu.

Cămila poeziei, imagine recurentă, dovedește că poate trece prin cele mai imposibile, aparent, locuri.

[1] Silviu Gongonea, Formele de bază. Eseu despre poezie, Craiova, Aius, 2024.