Doina Adriana NICOLĂIȚĂ
Poetă. S-a născută la 19 martie 1961, Salonta, județul Bihor.
Studii: A absolvit Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Filologie, specialitatea limba și literatura română – limba și literatura latină (1986), cu lucrarea de licență Lexicul în poeziile lui Vasile Voiculescu, coordonator științific prof. univ. dr. Gheorghe I. Tohăneanu. Master Management educațional, UAV Arad, 2006. Psihopedagogie specială școlară (program/ curs postuniversitar în domeniul Psihologie și științe ale educației), UVVG Arad, 2019.
Activitatea profesională: profesor gradul I (cu lucrarea de grad didactic Expresia artistică în povestirile fantastice ale lui Vasile Voiculescu, coordonator științific prof. univ. dr. Gheorghe I. Tohăneanu) de limba și literatura română - limba și literatura latină la Liceul Teoretic „Gheorghe Lazăr” Pecica, județul Arad.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, din 2023.
Cărți publicate:
Inlucidare, poezii, 2009
Împreună-Separat, poezii, 2020
Răsfrângeri în infinit, poezii, editura Mirador, Arad, 2022
Așteptările, poezii, editura Mirador, Arad, 2023
Mâna nevăzută, poezii, editura Neuma, Cluj, 2023
Premiul de poezie al Festivalului de Literatură „Dorel Sibii”, Săvârșin, 2023.
Referințe critice:
Vasile Dan, O poezie oximoronică?, revista Arca, nr. 4 (369), 2022, p. 262;
Ioan Matiuț, Între spontaneitate și rigoare, revista Arca, nr. 4 (369), 2022, p. 259;
Viorel Mureșan, Se făcea că scriseserăm amândoi cu aceeași mână, revista Arca, nr. 2 (371), 2023, pp. 189-193;
Alice Valeria Micu, Cu sandale eterice, poezia; revista Arca, nr. 2 (371), 2023, pp. 147-150;
Sonia Elvireanu, Un dialog cu sine și poezia, revista Neuma, nr. 5-6 (67-68), 2023, p. 64;
Felix Nicolau, În sfârșit cititul, revista Arca, nr. 3 (372), 2023, pp. 114-116;
Horia Gârbea, Revendicările gureșelor păsări, revista România literară, nr. 41, 2023;
Adrian Alui Gheorghe, Decantarea trecutului, revista România literară, nr. 44, 2023.
Colaborează la revistele literare:
Arca din Arad, Neuma, Cluj, Discobolul, Alba-Iulia, Luceafărul de dimineață, București, Irodalmi Jelen, Arad, România literară, București.
Aprecieri critice:
Vasile Dan: „Nu pot spune mai simplu și mai direct decît așa: Doina Adriana Nicolăiță este o poetă pur și simplu. De regulă, la autorii noi, poți zări cel mult valoarea. Sau poți să o anticipezi. Or, în cazul Doinei Adriana Nicolăiță ea se arată limpede dintru început. E îndrăzneț-interogativă, saturată cultural, mai ales expresivă în pofida unei simplități a exprimării. Adaug apetența ei pentru plasticitatea limbii noastre (autoarea e profesoară, și de română, și de latină), în scrisul ei cuvintele, deși cunoscute, par noi-nouțe în semnificații. Recreează astfel limba, așa cum numai poezia adevărată poate.” (Referință la Așteptările, 2023, coperta IV).
„Sunt poeți, mulți, care recuperează memoria, care trăiesc într-un „trecut continuu”, al căror imaginativ se bazează pe ceea ce decantează re-amintirea într-un proces antitetic, de cele mai multe ori, ceea ce Harold Bloom numea „împlinire și antiteză”, folosind termenul de „tessera”. Aici se situează și poezia semnată de Doina Adriana Nicolăiță, din volumul cel mai recent, Mâna nevăzută (Editura Neuma, 2023), o reiterare a unei realități paralele, trăită sau presimțită cândva, dar care însoțește ființa care își învinge astfel teama de singurătate, teama de sine: „Nu e nici înainte nici după/ mereu surprins în toiul trăirii/ doar o clipă în care mă oglindesc/ și ea se oglindește în mine/ într-o îmbrățișare de siameze cu sufletul dilatat/ expandat în belșug de lumini infuzate/ în subatomi și în ciorchinii neuronilor/ din povestea creației/ spre care privesc/ înscriind tăblițele noilor coduri” (În toiul trăirii). Există o instanță divinitorie care veghează ca planurile să se întrepătrundă, sterilitatea emoțională a ființei este transferată într-un plan mai înalt, ca o justificare a căutării și, mai ales, a negăsirii: „Trăiesc în libertatea Ta,/ pe a mea nu prea o duc/ nu știu cât se întinde și cât cedează trecerea/ precum bretelele din strânsura costumului de clovn/ în care ești liber să cazi dacă nu te țin curelele/ ca niște gratii te țin de scena/ pe care îi faci pe alții să râdă/ în timp ce tu îți plângi limitele/ și aștepți copilul din tine/ să evadeze prin propria spărtură/ în largul cel mare/ în căutarea liberului arbitru” (În largul cel mare). Lumea este o piață imensă în care omul este expus, evaluat, disputat, vândut chiar într-un târg în care de obicei pierde. Emoțiile par să nu mai aibă niciun preț, alienarea vizează și cele mai intime acte ființiale, trăirea sub tirania propriei observații despodobește clipa de ceea ce are mai frumos, de mister: „Am scos așteptările la vânzare, le dau pe nimic,/ scot la licitație și constrângerile,/ nu mai e nevoie de ele,/ corsetele s-au demodat demult/ și perucile și trena și jobenul tău/ din care astăzi n-ai mai scos pana/ porumbiței să scrii ultimul vers al revederii,/ licitez tot, mai ales buna dispoziție,/ masca care ți se potrivește atât de bine/ să o porți în buzunarele inimii,/ vând și cel mai frumos gând,/ tot pe nimic, poate revine să-l croșetez într-o cordeluță pe frunte,/ dau pe nimic și o clipă în doi/ să se resusciteze și să devină una întreită, înmiită,/ aducând înapoi tot ce nu se poate/ cumpăra și vinde” (De vânzare). Eliberarea de clișeele verbale, care migrează de la poet la poet, pot scoate „din serie” un autor sau altul, există tendința, la cei mai mulți dintre poeții de azi, tineri sau mai puțin tineri, de a miza excesiv pe cartea paradoxului care provoacă imaginația, fără să aibă efecte de durată. Lucrul este valabil și la Doina Adriana Nicolăiță: „lacrimile cântă odă bucuriei/ în urechi surde,/ lucrurile încep să se nască/ în întunericul dinaintea luminii”; sau „Sub tăceri înoată scafandrii interiori/ până la trecerea/ în lumea de dincolo” etc. Curajul în poezie, în artă, în general, este ieșirea din contingent, într-o confruntare pe viață și pe moarte cu marea poezie a lumii, cultura poetică este esențială, este sângele oricărui parcurs care mizează, într-un final, pe o ipotetică luminiță la capătul unui tunel săpat în piatră cu o aripă de libelulă. Revenind la poezia semnată de Doina Adriana Nicolăiță, de remarcat și caracterul jurnalier al poeziei sale, cu notații care surprind „contrapunctul” din barochismul existenței, în tendința de mitizare a existenței cotidiene, „sufletele de probă” sunt cele care dau consistență acestui spectacol continuu care este viața, în care „drumurile nu se văd/ se rătăcesc”. Curajul de a păstra „feminitatea” în poezie, azi când se observă o masculinizare a gesticii și a mesajelor lirice a autoarelor este, după expresia Doinei Adriana Nicolăiță, „să rămîi în grație/ ca într-o opera omnia”. (Adrian Alui Gheorghe, Decantarea trecutului, România literară, nr. 44, 2023.)
„Poezia, ne asigură Doina Adriana Nicolăiță este pretutindeni, lucrurile lumii, de la mic la mare, o conțin. Aventura poetului e descoperirea ei. Revendicările gureșelor păsări amestecă natura cu realitatea ei zgomotoasă în reflexivitate. Iar cuvintele au o autonomie germinativă care nu trebuie ultragiată: „nu le venerați și/ nu le luați în posesie,/ doar aveți grijă de ele/ să încolțească”.” (Horia Gârbea, Revendicările gureșelor păsări, România literară, nr. 41, 2023)
„Tonic foarte când un volum demarează cu o odă cititului ca soluție existențială. Așa se întâmplă în Mâna nevăzută, Editura Neuma, 2023, de Doina Adriana Nicolăiță. Din start se anunță o gargantuană foame de cunoaștere. Stilistic și tehnic, poezía aceasta este comme il faut, ceea ce o distinge este intensitatea dezbaterii și a analizării, dar și vocabularul îmbogățit. Jerbe de enumerații se întrec în generarea de vortexuri cu spin rapid. O artă peripatetică: „Drumul ăsta ca un ac galactic – via regia” (Drum deschis). Principiul de construcție a textelor este bric-à-brac-ul și multiplicarea elementelor. Ingredientele abstracte predomină, precum și o continuă punere în discuție a lumii. Nu versurile sclipitoare sunt căutate, ci un fel de lămurire-decantare a existentului. Cupola acestei lumi este turnată din poezie și susținută pe arcuri și ogive de penițe: „Conviețuim cuib în cuib/ al meu e cuib de iarnă al tău e cuib de vară/ ne revedem primăvara și ne despărțim toamna,/ dar cuibul nostru se deschide/ cu fiecare migrație/ când tu aduci cu tine savoarea/ aventurilor de peste mări și țări, le pui într-un repertoriu unic și/ apoi le dai drumul în văzduh/ să se bucure oricine,/ nu chiar oricine te vede și te aude,/ convolvulus arvensis/ deși le stai la picioare învolburată/ legendele se rescriu cu fiecare pană,/ pe fiecare frunză/ metamorfozând poemele purtate/ într-o migrație-radar” (Conviețuim). Arhetipul este unul borgesian, întemeiat pe bibliotecă și pe opera omnia. Făurarul acestui univers este o femeie feminină ce, dacă nu-și poate domina impulsul verbalizant, îl elevează și-l diversifică. În cele din urmă, artista dezvăluie secretul rețetei: „Nu e loc de îndoieli/ subconștientul își scrie singur jurnalul,/ nu rămâne nimic necuprins” (Nu e loc de îndoieli). Urbis et orbis, totul este asumat și inclus în mozaicul poetic, mai puțin acțiunile practice ale vieții, care nu par să prezinte interes. Poeta stă „în mijlocul infiniturilor” și țese povești diverse pe bază de subconștient. Așa se face trecerea în dimensiuni de dor și ludic. (Felix Nicolau, În sfârșit cititul, Arca, nr. 3 (372), 2023).
„Invocată mereu pentru preaplinul ei, poezia nu se ivește decât în „ceasul acesta fecund”, din arderea lăuntrică asemenea unui rug aprins. De la așteptare, presimțire, apropiere, intuirea invizibilului, chiar a limbajului încă nearticulat - „urechea subțiată prinde sunete de dincolo de sunete” - e un parcurs inițiatic spre dezvăluire, rostire, oglindire, înțelegerea propriei ființe: „mă caut peste tot și nu-s/ deși a rămas alintul vântului/ într-un fonem unduios,/ aroma de boabe zdrobite proaspăt/ într-o ceașcă/ fiorul mângâierii imperceptibile/ și multe tăinuișuri./ Cea cu care mă întâlnesc e rămășița,/ de la ultima vedere au rămas doar fâșiile/ căzute lângă fântâna trecerii”.(...) Pentru Doina Adriana Nicolăiță, poezia e deschidere spre nevăzut, căutare perpetuă și regăsire a sinelui. (...) În viziunea acesteia, omul și lumea ar trebui realcătuite armonios, fiindcă au ieșit din tiparul originar, e nevoie de o nouă geneză în care „toate să fie o continuă devenire,/ nici urmă de păcat, numai creație”. (...) Așteptările Doinei Adriana Nicolăiță sunt acelea care prefigurează starea poetică, clipa de grație în care se manifestă nevăzutul în cuvânt, când îi cresc „aripi dedalice” pentru zborul dintre lumi. Poezia e partener de dialog în intimitate pentru înțelegerea sinelui, eliberare de convențiile lumești și renaștere spirituală. Permanenta ei ispită e redată prin trimiteri livrești, mitologice și literare, limbajul colocvial se împletește cu cel metaforic pentru a da profunzime discursului poetic. (Sonia Elvireanu, Un dialog cu sine și poezia, Neuma, nr. 5-6 (67-68), 2023)
„Așa cum se mai obișnuiește, volumul se deschide cu un text programatic, intitulat Țesătura. Din capul locului, lucrarea poetică e văzută ca artefact, ca un obiect meticulos meșteșugit și plin de capcane, de ascunzișuri seducătoare. Un univers cu autonomie estetică și funcție de catharsis: „Țesătura asta cu toate înșiruirile ei încă n-am isprăvit-o/ deși o refac mereu și pe față și pe dos, o deșir și o înșir,/ căutând cântecul ascuns în urzeala ei, în fibra tăinuită,/ în care e toată puzderia de înțelesuri și suișuri/ cu irezistibilele lor așteptări, ademeniri într-acolo unde/ nici cu gândul nu gândești, nici visul n-a hălăduit,/ nici picior n-a călcat, nici mâna nu a deschis vreo ușă”. Al doilea poem, cel care și împrumută titlul întregului, Așteptările, întărește ideea de poezie predominant confesivă, de unde poate că derivă și o vagă notă de monotonie. Ea însă este imanentă stării de așteptare și un indiciu că poezia seamănă cu viața: „ Așteptările/ se aștern tot mai buimace,/ respir pe muchie de cuțit/ neștiind ce aduce clipa de după somn/ sau cât să mă întind să nu mă deșir,/ nici cât mai cântărește ceva,/ ce mirodenii să mai adaug în supa vieții/ s-o ademenesc/ să fie a mea”. (...) Urmează o suită de poeme în care poeta se arată interesată de misterul creației. Pentru a da un relief mai pregnant unor taine, urmând paradigma blagiană, ea apelează, și sub raport tehnic, la metafora revelatorie (La început). Procedeul e prezent și în poeme precum Spune, dar mai ales în Cineva umblă. Miracolul vieții, învolburări de ordin existențial, întrebări fără niciun răspuns se intersectează în Doar priveam. Apoi, mitul androginului plutește, în serii de simboluri, pe deasupra unui text metapoetic, propunându-ni-se o geneză a creației într-o viziune „sui-generis” : „Te citeam și se făcea că scriseserăm amândoi cu aceeași mână,/ cu același styx, cu aceleași fluide, cu aceleași stele/ epopeea facerii, refacerii, desfacerii în nuanțele dintâi ale vedelor./ Mai apoi au apărut sâmburii migdalelor și păsările strunjite și/ înțelesurile cu toate neînțelesurile lor”. (Scriind cu aceeași mână). (...) Un adevărat triumf al mitologiei grecești îl reprezintă poemul Aripile: „Aripile astea noi mă prind tare bine,/ celelalte îmi erau cam strâmte,/ sunt o reflexie a celor dintâi cu care înotam nestingherit/ fără să le tem că se topesc din neascultare de tată și/ uite cum aripile dedalice au crescut/ chiar dacă nu mai rămăsese nimic din carul lui Helios,/ acum mă poartă dincolo și dincoace,/ cum le vine lor.” De altfel, poeta are amintiri de dincolo de timp, venite dintr-un subconștient al speciei, în care s-a putut plămădi imaginarul ei poetic: „Tot așa era și pe Tabor” (Densități). Paleta stilistică a autoarei e ceva mai largă ... Iar Mâna e o artă poetică ce lucrează cu cele mai subtile mijloace care ar putea reda, metonimic, ideea de poezie: „Mâna/ prinde nevăzutul să-l facă prizonier,/ ținându-l în captivități și în țancuri/ ca pe un biet Prometeu înlănțuit,/ poate se face văzut și se deslușește singur/ și iese din bibliotecile ascunse cu făclia aprinsă/ luminând calea uriașelor posibilități și a speranțelor/ neîmplinite încă./ Mâna nevăzută îl prinde în laț strângându-l câte puțin,/ apoi îl lasă să se zbată între ființă și neființă/ între materie și antimaterie./ Iar nevăzutul scapă mereu prinsorii, pitindu-se în goluri”. (Viorel Mureșan, Se făcea că scriseserăm amândoi cu aceeași mână, Arca, nr.1 (370), 2023.)
„Volumul (Așteptările) e construit pe osatura unei culturi generale profunde şi asimilate, astfel încât textele se adresează în mare măsură celor din stirpea culturii clasiciste, cu care autoarea împărtăşeşte o istorie conversaţională, cum este denumită în teoria comunicării. Locurile comune ale istoriei, mitologiei ori teologiei sunt punctele de reper ale discursului poetic. (...) Tonul, atmosfera, cuvintele alese, toate dau impresia unei curse pe întuneric ori mai bine spus în ceaţă densă, o confruntare pe suprafeţe mici şi neregulate, pe care eşti nevoit să le intuieşti, căci a le dibui e adesea imposibil, şi atunci autoarea îţi oferă câte o salvare, un cuvânt nou, alcătuit pe carnaţia unuia cunoscut, dar pe care îl îmbracă într-o haină nouă. „La a optzeci şi patra întâlnire mirosea/ a gutuie împărtăşită în doi încă din prima noapte înainte de ziurit,/ culeasă cu mâini identice din pomul unde/ erau înscrise toate poemele scrise şi nescrise încă/ din evangheliile 5,6,7...” (Miroase a gutuie). Inventatului ziurit i se adaugă în acest poem referinţa la Evangheliile Patimilor, cele douăsprezece. Într-un alt poem, poeta îi uneşte în spirit pe Diogene din Sinop şi Francisc de Assisi, şi astfel acţionează în memoria cititorului, cu care împarte aceleaşi afinităţi elective, adevărate butoane. (...) Sunt multe aşteptări ascunse cu iscusinţă în acest volum care mă duce cu gândul la unul din marile romane ale literaturii universale, Great expectations al lui Charles Dickens, titlul tradus la noi ca Marile speranţe. Acesta pare sensul implicit al titlului, căci autoarea are aşteptări mari: din partea partenerului de dialog şi de întâmplări ale vieţii să formeze întregul, din partea cititorilor să înţeleagă multul dindărătul câtorva cuvinte, din partea poeziei pe care o tot face şi desface, ca o Penelopă răbdătoare, să umble „în sandale eterice prin toate sufletele”, din partea trecutului fascinant, cu personaje mitice să îşi ducă mai departe povestea vie din memoria colectivă a umanităţii. (...) o poezie de substanţă, ce merită citită cu mintea şi cu inima. (Alice Valeria Micu, Cu sandale eterice, poezia, Arca, nr. 2 (372), 2023).