CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur

Mici terori cotidiene*

Dacă încercăm să desluşim organizarea volumului de debut al Ancăi Dumitru, manuscris premiat la cea de-a doua ediţie a concursului de debut „Alexandru Muşina”, dincolo de cele trei cicluri, Pentru cealaltă jumătate nu avem destule lunete, Confort sporit şi F 451, putem vedea trei dominante tematice, corespunzînd, în parte, celor trei secţiuni: una a materiei organice, una a obiectelor înconjurătoare şi una a universului copilăriei. Imediat putem vedea şi cum ele difuzează una în cealaltă, sînt supuse unei metamorfoze continue, cum transgresează diversele planuri ale realului. În trei moduri diferite, volumul vorbeşte cam despre acelaşi univers, unul ostil, terifiant, însă nu cu totul insuportabil.

Titlul dă seamă şi el de poetica autoarei – un detaliu secundar, o imagine periferică, luată şi ea dintr-un poem marginal în economia cărţii „la drumul ăsta lucrează nişte oameni morţi/ piese răsfirate pe o placă electrică” (Electric Highway ). Nu mai discutăm despre central şi periferic, despre important şi insignifiant, ci despre ceea ce e prezent şi mă terorizează, ca om şi ca poet, aici şi acum.

Rezultă o marginalitate multiplă, aceea a detaliilor cărora li se conferă reprezentativitate (sau care sînt importante pentru autoare, adică aproximativ acelaşi lucru), un imaginar al anonimatului urban sau al copilăriei, de asemenea anonime şi solitare, undeva la periferia oraşului, ceea ce, la maturitate, duce la o lume a noncomunicabilităţii „în oraşul de sticlă/ fiecare stă în incubator// nimeni nu vorbeşte/ sunetele s-ar prelinge/ dezorientate/ ca boabele de mercur// oamenii sunt agăţaţi/ de ecrane cu cristale// neobosite/ cuvintele trec prin fibrele optice/ nu răzbat niciodată plasticul”.

Ca imaginar, întîi remarcăm anatomicul, de regulă patologic şi, fireşte, neliniştitor: „cei care ştiu de unde porneşte zona zoster/ cei care îşi curăţă encefalul mai meticulos decât bărbierul/ […]/ o jumătate de pară gigantică împachetată în colesterol”, „peste ochiul imens de ceaţă/ se strecoară un cuţit rece/ cu care se împletesc nervii/ se descuamează măduva/ se extrage plasma/ se rafinează trombocitele”; de asemenea, acesta se asociază cu o regresiune pe scara biologicului: „suluri aurii de praf mi se înşurubează în nări/ mai departe se ascund ca un şoarece în plămâni/ […]/ mă umplu cu lichide incolore sebum/ microorganisme incestuoase”, „prin materialul cleios/ pâlpâie ultima celulă/ din carnea ta comprimată/ redusă la mâinile de amfibian”.

Urmează o teroare difuză, însă stăpînită: „îţi prefaci tălpile în furculiţe noduroase/ degetele în antene drepte de tuberculi/ în lumânări galbene înfipte în nisip sub panoul cu vii / acum o cutie de gheaţă te ţine ghemuit pe podea/ hainele îţi pătrund prin epidermă”, cu care s-a acomodat; de asemenea, un imaginar acvatic, fluid, vîscos, respingător şi, în acelaşi timp, fascinant „acolo călătoreşti prin apă prin ţevi dacă eşti o moleculă/ nu ştiu exact unde ajungi acolo ieşi la plimbare prin întuneric/ prin pământ acolo unde nimeni nu ştie în ce direcţie bate vântul/ e ca într-un frigider din care lumea scoate orice/ dar nu pune nimic la loc/ ca într-un bazar negru cleios în care te rătăceşti din prima”, o posibilă imagine-simbol a condiţiei noastre actuale.

Teroarea continuă, într-un univers mecanomorf, alcătuit din detaliile, din piesele celui ‘obişnuit', care capătă o dimensiune terifiantă, aceea a unei agresiuni potenţiale a obiectelor familiare „intru în dulap fără cheie/ îmi fac loc printre genţi,/ curele, umeraşe, alunec/ printre mânecile fine ca/ într-o floare carnivoră”.

Cele mai anodine gesturi, cum ar fi mersul la culcare, ajung să fie însoţite de un întreg rituale de exorcizare a spaimelor: „Înainte să adorm verific/ dacă dulapul e încuiat/ pe dinafară// dacă a mai sărit/ vreun peşte din acvariu// verific dacă mâinile/ au intrat sub plapumă// am grijă/ ca nimeni să nu mă ţină/ de ele în somn/ ca algele care (a)trag/ căluţii de mare”.

Condiţia de (profesoară) navetistă – iată, n-a fost epuizată de generaţia '80 – duce la ‘impresii', în sensul din artele plastice, legate de peisaje văzute din mişcare „deschid cu greu uşile trenului/ curentul mă face să stau dreaptă/ să strâng ochii fixând vreo casă din depărtare// între dealurile de gunoi de la augustin/ lacurile cu pescăruşi de la rotbav/ rapiţa înflorită/ nu moare/ nici între linii/ nici strivită/ de viteza curenţilor”, sau „de la o staţie la alta călătorilor/ li se întinde pielea pe şosea/ geamurile autobuzului/ impenetrabile/ arcuite sub transpiraţie/ amprente şi păr”.

Amintirile copilăriei, din nou, într-o cheie stranie, uşor terifiantă, amintind de pictura metafizică a lui de Chirico sînt de asemenea remarcabile: „dormeam pe o sofa mică roşie/ eu voiam în paturile mari// adunam frunze număram păianjenii din verandă/ acolo era scrumiera cu multe monede/ piuneze brăţări de ţichi praf// bunica îmi povestea cum căzuse bomba/ în patul din dormitor/ cum rămăsese în picioare doar dulapul cu oglindă de veneţia/ îmi mai zicea că a avut o femeie în casă/ care nu ştia ce-i aia o fructieră”.

Li se asociază din nou absurdul, unul cu care e cazul să ne familiarizăm „trebuia să traversez linia să merg la bunica şi lumea/ spunea că mai sus a călcat o femeie fix la curbă/ se aplecase după o plasă cu salată verde/ într-un plop a atârnat mult timp o haină de-a ei/ până a venit primarul şi a decis că e mai bine fără/ şi i-a tăiat pe toţi”.

Poezia acestui volum e o lentilă distorsionantă care se concentrează asupra cernelii şi o face să ardă hîrtia, făcîndu-ne să vedem lumea la lumina flăcărilor ei.

* Anca Dumitru, Piese răsfirate pe o placă electrică, Bucureşti, „Tracus Arte”, 2015.