RESTITUIRI

Horia Truţă

Vestea de război (o eroare istorică)

Europa arde! Vestea războiului a trecut ca un fior prin sufletul electrizat al populaţiei din stradă. Uneltirile ascunse şi impertinenţa Serbiei trebuiau pedepsite. Dovezile complicităţii lor senzaţionale în odiosul asasinat de la Sarajevo erau clare. Dar nu era numai asasinatul ducelui moştenitor, pentru care patriei nu-i mai ajungea judecarea, condamnarea şi executarea autorilor materiali ci se cerea reprimarea hotărâtoare a unor stări de lucruri rele ce durau de mai mult timp.

Odată cu ştirea, Corsoul arădean de duminică, şi-a pierdut treptat calmitatea obişnuită, oamenii oprindu-se grupuri – grupuri să o discute. Unii se întorceau de la Mureş, unde, de pe digul înălţat cu pământul din fundaţia Palatului Cultural au privit cu încântare întrecerea vâslaşilor. Nu era prima din acest an. Chiar au remarcat că de pe ştrandul de pe malul drept al râului, mutat spre Tri bunal, în dreptul parcului Salacz Gyula (M. Eminescu), mulţimea în costume de baie era mai animată. În primăvară au fost construite câteva cabine noi, ridicate pe calupi din beton, care au fost imediat închiriate de lumea bună a oraşului. Pontoanele metalice concepute de inginerii fabricii Weitzer, cu bazinul desenat direct pe luciul râului, au fost date cu albastru strălucitor. Erau ancorate cu solide cabluri metalice, pentru a rezista izbirilor cu plute nestrunite. Deşi vremea era schimbăcioasă, se arăta o zi călduroasă, bună pentru stat la soare şi chiar baie. Cele trei duşuri, acţionate cu un mâner din sârmă ce atârna deasupra capului, se închideau singure. Apa scoasă din noile fântâni adânci ale apeductului săpate de firma Zsigmondi din Budapesta, era rece dar curată, bună la băut. Aproape de intrare, într-un loc vizibil şi însorit Iosif Herţeg şi-a instalat aparatura nouă din Budapesta aşteptându-şi clientela. Oricine ştia că Iosif Herţeg şi-a deschis un atelier fotografic pe Foray ut (str. I. Meţianu), corespunzător cerinţelor moderne şi executa tot felul de poze artistice la preţuri convenabile. Primăria i-a permis, pentru o sumă substanţială, dreptul de a fotografia pe ştrand. Un băiat îl ajuta să monteze nişte cartoane uriaşe cu portrete filigranate asemenea biletelor de bancă, pe care scria mare: „Fotografii artistice la preţuri speciale. Fotografilor amatori le acordăm favoruri”. Clienţii trebuiau să vină la el. Ştia bine că prin regulamentul licitaţiei era îndreptat să-i pozeze numai pe aceia care singuri cereau acest lucru.

Pe Andrassy ut. (Bd. Revoluţiei) omnibuzul berlinez cu imperială, încărcat de reclamele lui Pikler Sandor şi Scheiber Lajos, zăbovea de ceva vreme în faţa hotelului Central. Deşi era ora de plecare şi motorul pornit, în vehiculul mascat de fum, care tremura pe roţile bandajate în cauciucuri pline, nu a urcat aproape nimeni. Groaza unui viitor plin de neajunsuri făcea ca tihnita plimbare, tura de Corso, de la Feher Kereszt (Hotelul Crucea Albă) la Palatul Neuman şi înapoi, să se transforme în zbuciumul agitat al unei mulţimi neliniştite. Vorbele treceau din gură în gură, punând la încercare fantezia fiecăruia. Cei mai informaţi aminteau despre Războiul Burilor din Africa de Sud sau de cel Balcanic, căutând asemănări şi deosebiri. Cele mai neînchipuite combinaţii, cele mai bizare relatări şi mai încornorate scornituri îşi făceau drum de fulger prin mulţimea scufundată în presimţiri sinistre. Se vorbea despre aeroplane, baloane dirijabile, submarine, crucişătoare, automobile cuirasate, mitraliere şi tunuri cu repetiţie. Oricum, strategia militară s-a schimbat ca şi uniformele. Au dispărut zorzoanele ofiţerilor, ca şi culorile vizibile ale veşmintelor. Şi lancea ulanilor a fost desfiinţată ca ineficace. Combatanţii trebuiau să se facă una cu pământul, îngropaţi în şanţuri şi acoperiţi de plase împănate cu ramuri şi frunze. Era preludiul ameninţătorului „Război al Popoarelor”. Restaurantele, berăriile şi cafenelele s-au golit ca prin farmec, spre disperarea patronilor.

Primii au ieşit muşteriii berăriei lui Poezl Mikşa, frecventată de boema ungară locală, compusă din actori, ziarişti, pictori şi câţiva instrumentişti de la Conservatorul de Muzică. Industriaşii din cafeneaua spaţioasă şi ventilată a lui Huzo Istvan şi-au sorbit în grabă berea Dreher răcită cu bucăţi mari de gheaţă, pregătindu-se şi ei de plecare. Cănile ceramice, întărite cu zamac, ilustrate şi acoperite cu inscripţii au rămas pe masă în neorânduiala grabei ultimei înghiţituri. Ieşind în stradă, patronii marilor stabilimente au renunţat la automobilele înşirate lângă trotuarele de pe Deak Ferenc ut. (strada Mihai Eminescu) şi Fabian ut. (strada Ştefan Cicio-Pop) îndreptându-se pe jos spre centrul oraşului. Ajunşi în dreptul teatrului municipal, au zărit grupul comercianţilor, care discuta aprins în faţa căfanei Konig. Naţionaliştii români grupaţi în apropierea Hotelului Trei Crai ţinut de Gavrilette Mikloş, încercau să desluşească posibilele demersuri viitoare ale Bucureştiului. Nu au trecut multe zile de când ziarul „Pesti Lloyd” a făcut precizări despre scutul defensiv al patriei la graniţa cu România şi Serbia. O latură a ţării enorm de lungă care trebuia apărată cu forţe vii, ceea ce evident îi slăbea puterile.

Ştirea a ajuns şi la Căminul muncitorilor unde într-una din sălile consiliului se discuta despre situaţia textilistelor de la fabrica de bumbac Hungaria. Era agitaţie mare acolo, din cauza amenzilor direcţiunii pentru cele mai mici greşeli. Se discuta cazul Irenei Horvath ţesătoare pe războaie Roscher, căreia i s-a reţinut leafa pe trei zile. Totul s-a întâmplat din vina montatorului care uitând să regleze bătaia suveicii, care a mers aiurea prin urzeală producând un „kicsopasz”, cu vre-o 30-40 fire rupte, iar firăreasa a reclamat. La aflarea veştii de război, în sala supraaglomerată deja, tensionată de ameninţări şi încărcată cu fumul ţigărilor ieftine, au mai intrat câţiva din spectatorii şezătorii culturale de curând încheiate. Tovarăşul Malasits, nici nu a reuşit să-şi încheie fraza încriminatoare adresată patronilor americani de la Aradi Pamutarugyar (ITA), deoarece, ca la un semnal, din pieptul proletariatului îmbrăcat de sărbătoare a izbucnit: „Jos Serbia!, Moarte ucigaşilor!”

Trecând de primul şoc, deşi se apropia prânzul, publicul alarmat i-a asaltat cu sălbăticie pe cei câţiva vânzători de ziare, apăruţi ca din senin strigând din răsputeri „Renkivuli kiadas” (ediţie specială). A dispărut foamea de mâncare, aşa cum a s-a stins şi setea. Acum şi-au dat unii seama şi de dispariţia ofiţerilor atât de frecvenţi altădată prin localuri. Puţinele informaţii epuizându-se, locul însufleţirii a fost luat treptat de nesiguranţă şi prudenţă, mulţimea îndreptându-se spre casă unde erau aşteptaţi cu prânzul duminical. Doar în curtea hanului Boul Roşu, un agitator socialist mai invoca din toţi plămânii „Nieder mit England”, (Jos Anglia) odată cu domnia lor în Egipt, Indii, Africa de Sud.

Seara la opt, muzica militară a Regimentului 33 din Cetate a reînviat extazul. În mod sigur, războiul de pedepsire al sârbilor nu va dura mult. Veştile sunt optimiste. Numai de nu s-ar amesteca englezii. Anglia să-şi vadă de treaba ei, fiind şi aşa vinovată de măcelul popoarelor din întreaga lume. În dorinţa ei de extirpare a concurenţilor germani, Anglia a lăsat dâre de sânge şi mormane de oase. Oricum, răzvrătirea muncitorilor din Ulster, ameninţa să nu poată fi rezolvată fără tulburări. Trebuie găsit vreun chip ca Perfidul Albion să fie dărâmat pentru a nu mai periclita pacea Germaniei şi a Europei. Dar Rusia? Această putere asiatică trebuie scoasă din teritoriile sale apusene de azi. Rusia îşi are locul numai în estul Europei. Franţa aştepta întoarcerea preşedintelui Poincare din Rusia, care tocmai şi-a terminat vizita făcută ţarului şi care n-a aflat de război decât în plină mare. Ajuns în port, la întrebarea repeţită şi hotărâtă a unui ziarist dacă Franţa, în cazul unui război germano-rus va rămânea neutră, ministrul preşedinte a declarat că „Franţa va face ceea ce îi vor dicta interesele”. La Berlin mişcarea a fost enormă. Când împăratul Wilhelm a vestit mulţimii adunată în curtea castelului ordinul de mobilizare, clopotele au început să bată iar aclamările nu au încetat. A fost o izbucnire de nedescris. În strigăte frenetice de „Ura” şi în cântarea interminabilă a imnului patriotic „Wacht am Rheim”, străzile s-au umplut, într-un singur gând: „Cu Dumnezeu pentru Rege şi pentru patrie”.

Bulevardul Andrassy, schimbat într-o adunare poporală demonstra pentru război. Noaptea nu a aflat liniştea de altădată. Muzicile ziceau pretutindeni, localurile de petrecere fiind ticsite. Nimeni nu voia, nimeni nu putea să doarmă. La berăria Kass spectacolul cu fotografiile mişcătoare a adus lume multă, iar la Kanya Geza orchestra de femei a umplut sala până la refuz.

Dimineaţa, Aradul adormit a fost ridicat în slavă cu strigătele ulanilor. În gară, zugsfuherii (conductorii) cercetau atent peronul pardosit în cuburi mărunte de calamit galben. Din primul tren a coborât feciorimea românească chemată sub arme. Feţele lor luminate nu trădau amarul din suflet şi tristeţea celor rămaşi acasă. Trenuri soseau mereu cu transporturi noi şi splendida gară răsuna de grai românesc. Treceau pe străzi cântând însoţiţi de lăutarii din sat. Feciorii erau îmbrăcaţi în straie de sărbătoare cu desagi în spate, opinci şi sumane împodobite. Au venit la chemarea Înălţatului Împărat. Unii purtau cufere din lemn, jiluite şi ferecate cu zăvoare metalice făurite de meşterul fierar. Peste vopseaua verde, învăţătorul a scris îngrijit, cu litere albe de tipar, numele recrutului, satul şi numărul de casă. Le purtau pe umăr, aplecaţi sub greutatea poverii. Înăuntru se aflau mai ales de-ale gurii: sticla cu ţuică, brânză, pâine, afumături de porc, borcane cu untură şi ce s-a mai strâns din grădină: ceapă, ardei, roşii... De dimineaţa până seara Aradul a devenit un furnicar agitat de soldaţi români care au schimbat faţa oraşului. Şi unde te învârteai numai de români dădeai. Vorbă românească, doină românească până şi tricolorul României era pretutindeni, de parcă nu era alt neam în oraşul ăsta decât cel românesc. Printre valurile albe, ce se zbăteau în talazurile agitate de pe străzi, se vedeau punctele negre ale reverendelor preoţeşti. Ici colo şi câte un învăţător uşor de recunoscut după veşminte. Erau gătiţi ca de sărbătoare, în straie de oraş şi pălărie din fetru, cu ponoseala stofei evidentă.

La începutul lui Cuptor o bună parte a trupelor arădene a plecat pe front. Nu se ştia unde, dar cu nădejdea, că în mod sigur, acolo vor fi victorii. Înainte de plecare la gară, pe câmpul din faţa Cetăţii şi în Piaţa Libertăţii (P-ţa Avram Iancu), s-au văzut ceremonii militaro-religioase cu o mare mulţime de privitori entuziasmaţi, care au ovaţionat glorioasa armată.

În faţa companiei aliniate stătea călare pe un roib, căpitanul-comandant cu sabia de ceremonii ţinută în semn de onor. Era însoţit de Oberlientenant şi un Cadet-oficier. Gradele inferioare făceau corp comun cu trupa: câte un Feldwebel, un Rechnungs-Unterofficier, Zugdfuhreri, mai mulţi caporali şi Gefreiteri. Se mai distingeau: cornişti, toboşari, pionieri şi sanitari, dotaţi cu toate cele necesare. Privindu-i aşa echipaţi, le recunoşteai greu feţele ascunse sub cozorocul capelelor din postav. Şi ai noştri, ca majoritatea armatelor europene, şi-au schimbat uniformele şi echipamentul, adaptându-le altor strategii militare. A trecut vremea când strălucirea uniformei mărea moralul armatei, micşorându-l pe cel al adversarului. Nasturii metalici şi fireturile strălucitoare au devenit un pericol mai ales pentru ofiţeri, care fiind astfel mai uşor reperaţi erau primii omorâţi sau capturaţi. Fiecare soldat ducea pe picioare aproape 25 kg de echipament, hrană şi armament. Raniţa din spate, burduşită cu strictul necesar atârna cel mai greu. Nici nu ştii cum încăpeau atâtea: mantaua cu glugă, cămăşi, izmene, ştergar, batistă, ciorapi, obiele, foarfece, briceag, aţă, ace, 10 nasturi, livret individual, pachet cu pansamente, semn de identitate, perie de bocanci şi de haine, hrana pe două zile. La acestea se mai adăugau puşca cu repetiţie Mannlicher cu baionetă şi centiromul cu port-trei cartuşiere, un sac de pesmeţi, foaie de cort cu 3 beţe, ţăruşi, sfoară, dop, gamela-marmită, bidonul pentru apă, lopata Linemann. Totul ca la carte. Se ştia doar că armata se conduce după regulamente. Ele prevedeau clar confortul viteazului soldat rămas sub cerul liber, în tranşee, sau la marginea unor sate înfricoşate de prezenţa lor. Povara era convenabilă mascării, campării pe timpul odihnei şi libertăţii în ofensivă.

Mai bine de o lună s-au instruit în cetate. Acolo li s-au amintit cele învăţate ca recruţi. Ştiau că pregătirea lor depindea de căpitanul-comandant de companie, care alcătuia programul zilnic după dorinţa şi ştiinţa lui fără a da nimănui nici o socoteală. El avea întreaga răspundere asupra sănătăţii, disciplinei, moralei, educaţiei, instrucţiei şi a echipamentului oamenilor din subordine. El ţinea şi gestiunea bănească, cu obligaţia de a-şi forma instructori şi comandanţi pricepuţi, dotaţi cu toate cele necesare. El avea dreptul la recompense şi pedepse, uşurând serviciul soldaţilor buni şi ţinându-i din scurt pe cei răi. Rezultatele erau singurele ce contau, dar mai ales cunoaşterea armei şi ochirea. Zi de zi programul începea la şase dimineaţa prin îmbrăcare, aranjarea şi curăţenia camerei de dormit şi a celorlalte încăperi ale cazarmei. După o oră, se servea frufstiukul, care consta dintr-un pahar de cafea şi pâine. Urmau orele de instrucţie, lupte, avant-posturi, serviciul de siguranţă în marş, gimnastica, instrucţia de carte, marşuri, organizarea gărzilor, gimnastica, tragerea la ţintă, vizita medicală, corvoadele interioare şi exterioare, ducerea la biserică, baia, inspecţia cailor, exerciţii cu efecte de război şi altele. Soldatul mai participa la şcoala de tragere şi exerciţiile pregătitoare asupra serviciului în campanie, raportul regimentului unde erau de faţă: caporalul de zi gefreiter-ul ca Inspections-Gefreiter, sergentul major al batalionului (felwebel) ca Inspections-Felwebel, ofiţerul subaltern al batalionului izolat ca Bataillions-Inspections-Officier, căpitanul de zi sau Regiments-Inpections-Officier şi Kasen-Inspections-Officierul.

După atâta instrucţie, moralul era desigur, ridicat. Arhimandridul Augustin Hamsea a încheiat ceremonia din Piaţa Libertăţii, rostind o energică şi duioasă cuvântare, stropindu-i cu apă, peste capetele descoperite. „Dumnezeu a voit ca prin glasul Majestăţii sale să luaţi armele şi să apăraţi o cauză sfântă, să intraţi în război care este cel mai îndreptăţit din câte a văzut vreodată istoria, să apăraţi pământul strămoşesc, casele şi familiile voastre. Fiţi nebiruiţi de cale, foame şi sete, buni la inimă şi cinstitori pentru avutul străin. Să distrugeţi duşmanul care ani de-a rândul a subminat dezvoltarea statului şi a societăţii noastre” a încheiat ierarhul. Firea răbdătoare a ţăranului român era deja ştiută încă din luptele cu Napoleon: nebiruit de cale, foame şi sete, bun la inimă şi cinstitor pentru avutul străin. Un singur dezertor nu se pomeneşte din satele româneşti.

Europa arde! Cartea lui Ion Broşu, poetul teolog care mai ieri îşi bocea pachetul cu scrisori, portocalii albastre, violete, rămase necitite de iubita lipsită de simţire, a devenit anacronică. Este momentul altor poeţi, mai răzvrătiţi, ca Aron Cotruş care perora că „Demonul distrugerii azi râde / La cea mai mare sărbătoare a lui!”

Sute de mii de-ai noştri vor pieri fără rost şi fără urmă. Kanonenfutterul (hrana, nutreţul de tun) tuturor marilor războaie ale monarhiei vor fi iarăşi românii căci dacă n-ar fi ei cine s-ar jertfi pentru ţară şi măritul împărat. Peste puţin timp, versurile lui Cotruş, răscoleau tot oraşul „Printre ruine moarte, peste cetatea arsă / Se plimbă mândrul Satan şi râsu-i se revarsă”. Iertăm trecutul şi aducem aceste jertfe fără cel mai mic gând ascuns, în nădejdea unui viitor mai omenesc.

Şi inima ţi se strânge la acordurile sfâşietoare ale unui clarinet învelit în lacrimile durerii celor rămaşi acasă; singuri, bătrâni, orfani de pe acuma şi flămânzi, iar din depărtare se desprindea la început abia şoptit, apoi din ce în ce mai clar: „Înălţate împărate / împacă-te nu te mai bate”.