LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu

Pe drumul lupilor

În jurnalul său siberian, Sylvain Tesson*, acest ciudat globetrotter al zilelor noastre, mărturisea două motive care l-au determinat să-şi asume şase luni de recluziune într-o cabană din grandioasele singurătăţi ale Baikalului: oboseala şi nevoia de a recupera nişte lecturi restante.** Amândouă sunt consecutive stilului de viaţă al călătorului dedicat, vocaţional şi totodată cultivat: lungile drumuri per pedes în care nu poate lua cu sine decât vreo două cărţi esenţiale necesitau o pauză de repliere. Noua sa carte la care am ajuns recent***, anterioară jurnalului siberian, explică tocmai sursele acelei oboseli: drumul neverosimil de 6000 de kilometri pe care l-a străbătut singur, pe jos, călare sau cu bicicleta, pornind dintre vestigiile coşmareşti ale gulagului sovietic din Iakuţia extremului Nord-Est siberian, traversând tundra, taigaua, stepa mongolă, deşertul Gobi, platoul tibetan, înaltele trecători ale Himalayei şi jungla indiană, până la Calcutta. În general, remarcă Tesson, în arealul asiatic, marile deplasări umane au creat drumurile de la Est spre Vest. Acesta, de la Nord spre Sud, este o excepţie, frecventat doar de haitele migratoare de lupi şi de evadaţii din gulagul sovietic, din Iakuţia şi Kolîma, pentru care direcţia Sud era singura soluţie. Este o axă a lupilor , deci, dar şi un drum al evadaţilor, pe care nimeni altcineva nu s-ar încumeta. Doar un temerar ca Sylvain Tesson, tentat mereu să sfideze imposibilul şi care, de data asta, a fost animat nu numai de obişnuita chemare a depărtărilor care îi pune în mişcare pe călătorii autentici, ci şi de un motiv de ordin moral, venit tot din lumea cărţilor şi mărturisit de el însuşi.

În 1956, a apărut la Paris o carte extraordinară, dar care a intrat imediat într-un ostil con de umbră. E intitulată À marche forcée , iar autorul ei e Slavomir Rawicz, un fost ofiţer polonez, arestat de ruşi în 1941, pe când avea 24 de ani, şi condamnat la 20 de ani deportare în Iakuţia, sub cercul polar. Condamnat doar pentru că era polonez. Cum, de altfel, s-a întâmplat şi cu ucrainenii, şi cu balticii, şi cu tătarii, şi cu evreii, şi cu basarabenii, deportaţi doar pentru că erau ceea ce erau, adică virtuali „duşmani ai poporului”. După şase luni de lagăr, împreună cu un leton, un lituanian, un iugoslav, un american şi un polonez, Rawicz evadează. Spre sud, desigur, singura zare deschisă. „Singura lui speranţă? – scrie Tesson – Moartea sau evadarea [...] Nu au provizii, nu au hărţi, echipament sau arme” şi totuşi nu ezită să înfrunte „Asia Centrală, una dintre regiunile cele mai ostile şi mai sălbatic sublime [subl. RC] ale planetei”. Patru dintre temerari mor pe drum. Rawicz scapă şi scrie. Precum Varlam Şalamov, precum Soljeniţîn şi atâţia alţii. Pentru că dat este ca de pe urma întâmplărilor crâncene să rămână întotdeauna vreun urmaş de-al lui Phemios care să povestească. Dar povestea lui Rawicz este primită cu un scepticism agresiv pe care Tesson, după ce a străbătut acelaşi drum, îl explică azi, plasându-l corect în contextul politic de atunci: „Cartea apare într-o epocă în care Europa nu vrea să ştie nimic despre tragedia carcerală rusească, arhipelagul Gulag nu a fost încă descoperit [...] Soljeniţîn este încă în lagăr, iar în democraţiile occidentale comuniştii sunt încă aureolaţi de victoria asupra Germaniei naziste. Şi iată că un polonez, pretinzând că ar fi scăpat din taigaua infernului, zugrăveşte o frescă a ororii concentraţionare.” Polonezul e contestat, acuzat de impostură, prezentând drept realitate de el însuşi trăită o fabulaţie neverosimilă. Specialişti diverşi, cu sau fără ghilimele, îi analizează frazele, i se contabilizează inadvertenţele şi contradicţiile. Concluzia: e imposibil ca vreun evadat să poată răzbi un astfel de drum. Rawicz minte. Singurul care nu pune la îndoială adevărul lui Rawicz e Sylvain Tesson. Când i-a descoperit cartea, prin anii ‘60, era un adolescent sedus de aventură şi depărtări. Citind-o, s- a adăugat şi revolta împotriva terorii comuniste. Povestea lui Rawicz a devenit pentru el o fixaţie care s-a transformat în aspiraţia de a-i face dreptate ofiţerului polonez, reconstituind el însuşi, pas cu pas, întregul drum spre libertate al aceluia. A reuşit s-o facă peste patruzeci de ani, când din gulag mai rămăseseră doar nişte ruine şi o seamă de supravieţuitori risipiţi prin marile pustietăţi. De la aceştia a aflat că mulţi alţii, înainte de Rawicz, şi-au luat lumea-n cap pe aceeaşi axă a lupilor. Polonezul a fost însă primul care a şi povestit. Iar Tesson al doilea, adeverind: „Drama oamenilor cu o existenţă romanescă – scrie el, ca un fel de concluzie – e aceea că, deseori, atunci când îşi povestesc viaţa sunt consideraţi mitomani.” Ceea ce, într-un fel, chiar sunt, dar, în cazul lor, e vorba de „mitomania” proprie spiritelor creatoare, pe care şi Tesson însuşi şi-o asumă de vreme ce, reflexiv cum e, constată din proprie experienţă că „A te îndepărta mult prea mult de adevăr e un pericol care, de altfel, îi paşte pe mulţi scriitori-călători. Când realităţii îi lipseşte grăuntele de savoare, tentaţia este enormă să cauţi, pe teritoriul ficţiunii, câteva mirodenii şi să chemi în ajutor imaginaţia!”

Sylvain Tesson este un temerar, dar nu din categoria aventurierului frust, preocupat doar de a-şi oferi „senzaţii tari”, ci unul animat în primul rând de curiozitate, de dorinţa de a cunoaşte lumea şi a se bucura de ea. În amintitul jurnal siberian, odată instalat în singurătate, îşi manifestă curiozitatea de a afla în sfârşit dacă are „o viaţă interioară”. Aici, în Axa lupului , e mereu vie curiozitatea pentru oamenii pe care-i întâlneşte, a căror extraordinară varietate şi expresivitate tipologică face, de altfel, tot farmecul cărţii, mai mult decât peisajele fantastice şi confruntarea cu ipostazele dure ale naturii. Dar aceasta graţie faptului că, întâi de toate, Tesson e un scriitor nu doar „talentat”, ci şi cu un crez şi o viziune umanistă asupra lumii şi vieţii. El nu e doar un narator sec, ci şi un comentator care vede lucrurile cu ochii propriei formaţii şi experienţe. Raţional şi lucid, îşi propune scopuri insolite, despre care e convins că, în ciuda aparenţelor, nu sunt insurmontabile. Nu-şi ascunde nici intenţiile, nici îndoielile, nici sentimentele de satisfacţie sau descurajare care îi însoţesc, călătoriile. „Ceea ce îmi propun – mărturiseşte el acum, în pragul acestei rute ce poate deveni sinucigaşă – este să străbat drumurile evadării pentru a aduce astfel un omagiu tuturor călătorilor stepelor, tuturor înfometaţilor de orizonturi, tuturor pionierilor care defrişează spaţiul şi neobosiţilor care ştiu că a te opri înseamnă moarte [subl. aut.] În plus, acest itinerar mă fascinează pentru că se află într-o ruptură totală cu direcţia tradiţională a migraţiilor omului în această regiune a lumii.” Şi, totodată, vrea să celebreze „spiritul de evadare” care i-a mânat în luptă pe dezesperaţii care au înfruntat toate riscurile abia bănuite pentru a-şi redobândi libertatea. Riscuri, de fapt pericole foarte concrete, pe care nici el, Tesson, nu le cunoaşte în întregime, lista lor sporind pe parcurs din spusele rarilor localnici pe care-i întâlneşte. Ele îi suscită din când în când câte „o profundă ameţeală a imensităţii” sau mici puseuri de îndoială: „Cum o s-o scot la capăt cu cei 6000 de kilometri de pământuri pustii? De unde am să iau puterea de a nu abandona?” Dar răzbeşte de fiecare dată fiindcă şi-a indus din start convingerea că are „Tocmai ce-mi trebuie mie: determinare, prea puţin interes acordat trupului şi, apoi, voinţa de a merge mereu mai departe, indiferent ce s-ar întâmpla.” Şi i se întâmplă multe.

Poate cele mai interesante părţi ale acestui itinerar sunt cele care străbat teritoriile fostei Uniuni Sovietice şi Tibetul. Pentru că pe ambele porţiuni călătorul e însoţit de amintirea sau, în Tibet, de realitatea încă vie a unui regim represiv, care-i suscită reacţii şi reflecţii memorabile: „În Rusia nu-ţi baţi capul cu raţionalitatea lucrurilor.” Aventura începe odată cu săptămâna petrecută în transsiberian, de la Moscova, unde se închinase la statuia lui Vladimir Vîsoţki, până în Far Est, la Neriungri, via Novosibirsk. În transsiberian are percepţia disoluţiei timpului: „Alunec uşor într-un soi de hibernare feroviară.” Fenomenul se petrece odată cu pătrunderea în tărâmul slav, stăpânit de mesteceni şi votcă: „Un mesteacăn ascunde întotdeauna altul şi jocul acesta de-a v-aţi ascunselea se prelungeşte aşa până la Pacific.” În timp ce, în vagonul restaurant, „Ludmila cea blondă, grasă şi beată criţă se încăpăţânează să-mi servească, de îndată ce termin borşul, un pahar după altul de votcă cu lapte.” Ubicuitatea votcăi, cu cele mai neaşteptate utilizări, are în viziunea lui Tesson şi o explicaţie politică întru totul plauzibilă: „Prin aceste locuri, votca este cel mai bun prieten al guvernanţilor, capacul ce ţine cazanul sub control. Fără el, câte răscoale n-ar izbucni!” Fiindcă, zice Tesson, nicicând vreo revoluţie n-a fost condusă de beţivi. Iar la Ulan-Ude, în Buriatia, când şamanul Anatoli îl binecuvântează de drum lung „miruindu-l” cu votcă, află că ea e învestită şi cu puteri magice. Dispoziţia etilică a Ludmilei din vagonul restaurant se va dovedi de acum încolo starea firească a celor mai mulţi dintre oamenii pe care-i va întâlni călătorul. Şi tot cei mai mulţi îşi vor exprima scepticismul, considerându-l oleacă dus cu pluta de vreme ce şi-a pus în gând să străbată un astfel de drum singur, doar cu un toiag şi cu ce poate duce într-o raniţă. Dar ei recunosc că au fost şi alţii, da, ştiu ei, au fost, dar nu se ştie dacă au şi ajuns.

Scăpat de Ludmila, de la Neriungri încolo, un fost miliţian îl duce cu o maşină de pe vremea lui Brejnev, cale de 24 de ore, până la locul în care se mai văd ruinele lagărului din care a evadat Rawicz în urmă cu vreo 60 de ani. Priveliştea e pustie, sinistră şi radioactivă, după cum avertizează de peste tot panouri ruginite. „Aici întotdeauna îţi vine greu să deosebeşti ceea ce e părăsit de ceea ce este locuit. Rusia este imperiul destrămării.” Din acest loc îşi porneşte Sylvain Tesson, pe jos, odiseea sa. Lumea pe care o întâlneşte de acum până la trecerea în Mongolia, e una a dezmoşteniţilor de toate felurile, care şi-au dobândit un singur lucru, dar de mare preţ: libertatea. E un amestec de foşti funcţionari administrativi, gardieni şi deţinuţi, rămaşi aici după abandonarea lagărelor, pentru că nu mai aveau unde să meargă: de locurile natale îi despart mii de kilometri şi zeci de ani: la ce ar mai pleca? Unii, deloc puţini, sunt nostalgici: „Democraţia ne-a adus două lucruri: pornografia şi publicitatea.” „Dar nu şi electricitatea...”, vine o completare dinspre cei care se simt abandonaţi de guvernările postsovietice. În izbele solitare sau de prin satele rispite la distanţă de zile unele de altele, trăiesc oameni în general singuratici, bizari, urmaşi, unii, ai deportaţilor din vechime, alţii sectanţi, alţii fugari sau pur şi simplu refuznici în căutare de libertate. Iată-l pe Viktor, rascolnicul: „Ce spune Viktor? Nimic. În afară de faptul că locuieşte singur aici, cu un topor, ca să nu-i fie frig, cu o puşcă pentru ca să nu-i fie foame, şi cu Biblia, ca să nu-i fie frică.” Mai sunt şi decembriştii, urmaşii lor, urmele lor: „Peste tot unde au trăit, decembriştii au adus cu ei lumină.” Trecerea lor şi-a lăsat semnele în eleganţa vreunei case răzleţe sau în câte o biserică din poiana vreunei păduri. „Iar uneori – constată călătorul – mai e şi câte o siberiancă cu ochii de smarald, la fel cu Jenia din seara aceasta, care aminteşte la rândul ei, că puţin sânge nou a fost transfuzat, acum 180 de ani, în pădurile pierdute dincolo de Baikal...” Decembriştii şi, în general intelighenţia exilată au fost singurele surse de cultură răsfrânte asupra acestui areal sălbatic şi vast. Altfel însă, „Din sânul imensităţii siberiene, desfăcută ca un coşmar, nu se poate naşte nicio cultură adevărată. Dacă e prea vastă, geografia anulează istoria, e clar lucrul ăsta.” Tesson are şi capacitatea de a sintetiza concis, în câte o frază integratoare, specificul unor întinse arii etnogeografice. Cum se întâmplă şi la trecerea în Mongolia, când mai priveşte în urmă la turla bisericii din Kiahta, ultim semn al monoteismului european „la frontiera lumii nomade”: „Mongolii – reflectează el – fii ai câmpiilor, credincioşi ai orizontalităţii, nu ştiu să ridice spre cer nimic altceva decât fuioare de fum care scapă prin deschiderea de sus a iurtelor.” Pentru ca, după ce s-a asociat o bucată de drum cu trei călugări vaganţi, alături de care a experimentat ipostaza de „vagabond mistic”, să ajungă în Tibet şi să se lovească de „o problemă majoră: chinezii”. Constatarea sa tristă e aceea că „ Beijing a făcut din Tibet o raclă păzită pe care colonii nu doresc s-o vadă străbătută de turişti lăsaţi cum e mai rău, adică de capul lor.” Aici începe să-şi simtă din nou libertatea periclitată, supravegheată, suspectată.

Iar libertatea e bucuria cea mai durabilă şi mai substanţială a călătoriei sale, în ciuda pericolelor şi obstacolelor ivite pe parcurs: lupii, dar mai ales urşii din miile de kilometri străbătuţi prin păduri, „huliganii”, cuvânt descoperit aici, în realitatea postsovietică, vântul înnebunitor care l-a însoţit fără istov din stepă, peste deşert, până în trecătorile înalte ale Himalayei, lipsa apei şi momentele depresive din pustie: „De jur împrejur, stepă rectilinie. Niciun copac lângă care să te uşurezi sau de care să te spânzuri. Simt strânsoarea imensităţii ca pe un laţ care mă sugrumă.” Există totuşi, mai puternice, bucuriile compensatorii, specifice călătorului dedicat, singurul care ştie să le aprecieze savoarea, care este una a intimităţii. Prima dintre ele este singurătatea în ipostaza ei prielnică tonusului moral, pe care Tesson o caută şi ştie să se bucure de ea din plin: urmând cei 600 de km spre Sud, câţi numără doar coasta estică a Baikalului, jubilează: „Înaintez fericit şi singur. Am lacul, mi-e de ajuns. Iar când mă satur să-i contemplu oglinda, intru în pădure.” Alţi doi aliaţi de nădejde ai adevăratului călător sunt focul şi cartea: focul „E un prieten drag pe care-l pot face să apară în fiecare zi de sub degetele mele, o mică divinitate plină de viaţă, care îmi încălzeşte sufletul, cârnaţii şi mâinile. Îmi place să citesc poezie la lumina micului meu foc.” Să citeşti poezie în pustiu, la lumina unui foc din ciulini şi balegă de cămilă! E o voluptate care nu le e dată decât marilor hoinari. Spre deosebire de recluziunea voluntară într-o cabană, unde poţi să-ţi iei câte cărţi vrei, la drum lung soluţia descoperită de Tesson e poezia: „Să spui versurile mergând. Să-ţi ritmezi recitarea. Să acordezi stanţa cu cadenţa nomadă [...] A avea aspra ta o antologie de poezie, trei sute de grame de hârtie, e ideal şi totodată inepuizabil.”

Drumul pe urmele evadaţilor a durat din mai până în decembrie. Nu rămâne nicio îndoială că şi Slavomir Rawicz l-a făcut. Pentru că „...nicio ideologie nu va reuşi vreodată să pună lacăte imposibil de deschis.” Dar, după şase luni, ajuns epuizat la Calcutta, într-o Indie „a multitudinii şi foşgăielii”, aşterne ultimele cuvinte ale acestei aventuri: „Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.”

În predilecţia care se manifestă azi pentru literatura nonficţională, jurnalele de călătorie ocupă primele locuri. E însă bine să fim circumspecţi şi să ştim a face deosebirea dintre cărţile scrise cu clar scop lucrativ, de către aventurieri lipsiţi de har şi de acces la metafizic, strict descriptive şi mizând exclusiv pe senzaţional, şi cele ale scriitorilor-călători, în care senzaţionalul stă în capacitatea acestora de a descoperi realitatea ascunsă ochiului comun cum şi în modul lor de a o trăi şi transmite, însoţită de un mesaj umanist. Iar unul dintre marii virtuozi ai acestui gen e fără îndoială Sylvain Tesson, pe care-l percepem la adevărata sa valoare şi graţie splendidei traduceri a doamnei Sorina Dănăilă.

* Sylvain Tesson, În pădurile Siberiei . Ediţia a III-a. Traducere din limba franceză de Liviu Dascălu. Bucureşti, Editura „Philobia”, 2015. Premiul Medicis 2011

** Vd. şi Radu Ciobanu, Chemarea „sălbăticiei ”, în „Euphorion”, nr. 4/2015, pp. 68-69.

*** Sylvain Tesson, Axa lupului . Traducere de Sorina Dănăilă. Iaşi, „Polirom” [Hexagon. Cartea de călătorie], 2014.