logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

 

Simona Constantinovici

 

Între fluidizare (meta)textuală şi intuiţie dispusă-n holograme*

 

logoGabriela Glăvan reușește, în lucrarea Viraj în ireal. Modernităţi particulare în literatura română interbelică, apărută în 2014, la Editura Universității de Vest, să aducă la suprafață, din subteranele receptării, din alambicatele ei culoare, texte emblematice, etalon, canonizate, sau, la celălalt pol, texte care par, printr-un acut spirit de imitație, clonele acestora, în care nivelul estetic se confruntă cu o reală inapetență a criticii la formă și sens. Nume considerate minimaliste în istoria literaturii române și, prin urmare, plasate adesea la capitole nesemnificative ale acesteia, în anexe sau liste de autori, își vor găsi, în cartea de față, pagini valoroase de reflecție și fecundă interpretare. Gabriela Glăvan folosește, la vedere, un aparat critic novator, intransigent și elegant à la fois, de captare a sensurilor rămase neinterpretate. Sunt scanate și stimulate, reanalizate, cu proaspete resurse interpretative, toate spațiile de slab ecleraj hermeneutic, dintr-o multitudine de studii dedicate literaturii din perioada interbelică și postbelică.

Parcursul urmează o linie incitantă, de curioase aranjamente textuale, făptuite, în timp, de-o literatură ambițioasă, aflată, și azi, prin unii reprezentanți, în plină dimensiune creatoare: de la Caragiale la Urmuz, trecând prin Blecher, ajungând la optzecistul Ion Lăcustă sau la nobelizabilul Mircea Cărtărescu, la, mai apoi, reprezentanții grupului de la Târgoviște (Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu) și, închizând, aproape circular, conștientizat, deloc întâmplător, discursul academic, centrat pe literatura interbelică, cu inconfundabilul poet și traducător timișorean Șerban Foarță.

Discursul fluid sau fluidizarea discursivă e practicată de tânăra profesoară universitară cu succes. Există, în această carte, o acută propensiune spre limbajul abstract, aproape filosofic, aș spune. Ceea ce aduce nou această abordare este tabloul conexiunilor dintre autorii investigați, autori ce par a nu se întâlni întotdeauna pe axa compoziției literare, dar care, cu toții, se dovedesc a fi căutători de elită ai spațiului sacru, ai identității nealterabile. Gabriela Glăvan găsește acele punți semantice, pregnante, care pot constitui un real punct de plecare în trasarea unei noi istorii a literaturii române. Astfel de studii complexe, chiar dacă se opresc doar asupra unei perioade din istoria literaturii, generează reflecții asupra fenomenului literar, în ansamblul său.

Cu titlul Viraj în ireal, autoarea se situează în proximitatea autorilor cercetați, foarte aproape, epidermic, aș spune, de centrul de gravitație semantică a textelor investigate. Virajul este, în același timp, și miraj, dac-ar fi să uzăm, pe calea paronimiei, de un alt termen eminamente literar, este supradozare la nivel emoțional, hipnotică atingere a nucleului ideatic, din pagini de proză care se încăpățânează să susțină destine la limită. Virajul ar fi și sursa vie, autentică, de inepuizabile instalări în substanța eterată sau profund corporalizată, a textelor recuperate, replasate pe șinele unei ambarcațiuni hermeneutice (post)moderne.

Cercetătoarea fenomenului literar nu se hazardează în a utiliza un metalimbaj pretențios, centrat pe o terminologie absconsă, dimpotrivă, discursul său absoarbe resursele vii ale limbii române, cu o aplecare specială spre finețea stilistică a perioadei interbelice, retruvabile la marii critici, la emblematicii ei scriitori. Cu vădite rădăcini în estetica de tip cultural, gen Tudor Vianu, scriitura Gabrielei Glăvan se lasă vrăjită și de aerul tare al ultimelor decenii, în care aparatul bibliografic nu poate rămâne indiferent la noutate, căutarea filologică, în general, la noile teorii ale literaturii, ale limbajului.

Cartea e alcătuită din șapte părți. În prima, Romanul românesc interbelic – repere critice, deschideri, op ț iuni. În jurul canonului, se discută, după cum se poate observa și din titlu, cu precauție și echidistanță, păstrându-se corectele limite, despre conceptul de canon, în spațiul literaturii românești. Autoarea chiar punctează, în acest sens, printr-o triadă protectoare, de tipul dezbateri, variante, contesta ț ii, rolul pe care modernitatea românească l-a avut în definirea canonului literar. Acest fapt dovedește că, semantic vorbind, avem un concept în curs de aprofundare în terminologia ultimelor decenii. Se vorbește despre modern, modernism, modernitate, despre canon și canonizare, despre contextele în care acești termeni funcționează, generând teorii și mutații conceptuale de luat în considerare, mai cu seamă la nivelul poeticilor textuale romanești. Gabriela Glăvan parcurge istoriile literaturii române, toate curajoasele încercări de cartografiere fidelă a acesteia, ajunge de la Eugen Lovinescu la Ion Negoițescu, de la George Călinescu la Nicolae Manolescu și la criticii actuali, Ion Bogdan Lefter, Corin Braga, Carmen Mușat sau Bianca Burța-Cernat.

În capitolul secund, Precursorul I.L. Caragiale – simptomele unei modernită ț i aparte, se încearcă o scoatere în exergă a figurii celui mai „vizitat” autor român, clasicul, canonizatul I. L. Caragiale. Tânăra hermeneută se oprește la noțiunea de kitsch, raportându-se pertinent la studiile lui Ștefan Cazimir și Matei Călinescu. Sau, într-alte pagini, asistăm la focalizarea autoarei pe un aspect literar dominant, „deriva sensului”, la capacitatea textului de-a se închide până la totala obscurizare semantică. Cu posibilitatea de a fi recuperat ulterior și, eventual, înțeles prin interpretare. Personajul din scrierile caragialiene, încadrat ca-ntr-o ramă, între uman și funcțional, anticipează, în viziunea sa, eroii povestirilor urmuziene.

Convinsă că nu se mai poate scrie ceva viu, referitor la lumea momentelor și schițelor caragialești, care să stârnească interesul cititorului ultrașcolit, autoarea se mulțumește să treacă în revistă aspectele forte, imuabile, care, de fapt, au favorizat intrarea în canon. Foarte atentă și extrem de selectivă cu ceea ce apare la capitolul bibliografie sau în notele de subsol, autoarea nu se oprește, ar fi și imposibil, la drept vorbind, asupra unor cărți ale ultimilor ani, dedicate lui Caragiale. Lipsesc, credem, două nume din bibliografia obligatorie, atunci când vorbim de Caragiale, Marta Petreu (Filosofia lui Caragiale, Editura Polirom) și Ioana Pârvulescu(În ț ara miticilor, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Editura Humanitas). Amândouă au scris cărți importante despre acest autor, dar care nu se încadrau, probabil, în unghiul de cuprindere și de pertinentă analiză al cărții de față.

Capitolul Urmuz ș i instituirea canonului singular este coagulat în jurul Paginilor bizare, al lecturilor fidele, asumate – cum este cea a lui Ilarie Voronca –și al rolului de stimul creator pe care acestea l-au jucat în literatura română, de la apariție până în prezent. O altă fațetă neignorată este capacitatea acestui scriitor atipic de a crea admiratori pe bandă rulantă, chiar dacă, în aparență, scrierile sale postulează o acută criză a limbajului. Precursor al avangardismului, „Urmuz, premergătorul”, cum l-a numit, într-un celebru articol Geo Bogza, scriitorul suicidar își va câștiga notorietatea prin inventarea unui stil unic, necatalogabil. Consangvinele principii de generare a textului literar, de netăgăduit, pe care le-a prefigurat, prin raportare la o întreagă viitoare avangardă, certifică supremația sa în ordonarea și reevaluarea ulterioară a canonului literar românesc.

Gabriela Glăvan punctează faptul că Arghezi a însemnat mult în afirmarea și consolidarea ulterioară a locului lui Urmuz în literatura de la noi. Delimitează mai multe perioade de receptare a textelor urmuziene, dar nu cade în capcana de a se plasa categoric într-una dintre tabere. Sintetizează, cu ochi deprins în a surprinde ineditul, tonalitățile provocatoare, analizează și clasează voci felurite din diapazonul interbelic sau contemporan al criticii. Părând a rămâne în limitele bibliografiei, cu orice preț, autoarea se, de fapt, desprinde subtil și promovează discret, cu succes, propriul demers interpretativ.

În M. Blecher – maestrul ș i umbra. O paradigmă în devenire, autoarea aduce argumente solide pentru „modelul Blecher”, companion de elită fiindu-i, de această dată, Mihai Zamfir, cu binecunoscuta lucrare Cealaltă fa ț ă a prozei, în care, prin activarea terminologiei semiotice, de tip structuralist, marca Rifatterre, se dezvoltă o teză extrem de temerară și de efervescentă, în același timp. Spune autoarea, într-un stil elegant, păstrat constant, pe toată lungimea cărții, fără anomalii sau incongruențe în zona expresivității: „Un aspect interesant al relației dintre textul romanului și textul critic provine, în cazul de față, dintr-o încercare a celui de-al doilea de a urmări, cu un ochi transferat adesea din spațiul privirii în cel al locuirii, adică în chiar interstițiile textului, generarea unei lumi narative din expunerea discursivă a traiectelor unei conștiințe oscilând între neliniște, criză și uitare de sine. Se impune cu precădere un discurs ce vizează constante, forme specifice, expresii tipice, viziuni complementare, simetrii interioare, modele textuale menite să reveleze țesutul organic, păstrând încă urmele fluidelor ce i-au conferit viață și autenticitate.”

Captează, de asemenea, cu fermitate, în firele discursului său academic, câteva puncte de noutate, cum ar fi imaginarul fotografic, referirile la imagine și la arta fotografică, cu aplecare spre sensul instituit de acestea, direct sau indirect, în scrierile lui Max Blecher. Reamintește unde situează, de obicei, critica punctul zero al textului definitoriu pentru acest autor, Întâmplări în irealitatea imediată. Apoi, boala, descoperirea trupului, crizele și angoasa identitară, ce impact au acestea în substanța creației, în straturile de profunzime ale unei opere literare, de ce devin inegalabil de fine și de umanizate aceste scrieri, ce au în plus față de altele, puternic ficționalizate? Cochetând cu medicina, fascinată de corporalitate, de însemnele trupului ca materie ce ni s-a dat, pe care, de la naștere până la moarte, încercăm să o decodăm adecvat, Gabriela Glăvan trece de tabuuri, pășește curajos printre locurile comune, ignorându-le fățiș. Cu un limbaj suplu, cu inserții neologice, care nu produc defel note discordante la nivelul discursului, cu privirea exersată în a decoda derapajele de viziune, clivajele conceptuale și existențiale, dar și molcomele, tandrele apucături ale unor creatori pur sânge, autoarea trece cu aer glacial-nonconformist, printre statui și preconcepții, instaurând finalmente un mecanism de convingeri influent-creative.

Următoarele capitole ale cărții, H. Bonciu, Constantin Fântâneru – extreme, devia ț ii, obscurizări și Grigore Cugler în orizontul avangardei, traduc nevoia de descoperitor al oricărui intelectual, până la urmă, sau afinitatea cu o literatură așa-zis marginală, o literatură care nu a fost, din păcate, îndeajuns analizată, uitată pe rafturile bibliotecii interbelice, rămasă într-o nedreaptă paralizie hermeneutică. Romanele lui H. Bonciu, Bagaj… și Pensiunea doamnei Pipersberg, sau romanul Interior al lui Constantin Fântâneru, prozele scurte ale avangardistului Cugler, miniaturalele fantezii textuale, asemănătoare celor urmuziene, toate poeticile situate cumva în afara canonului, avangardiste, o provoacă pe autoare la o lectură creativă, atentă cu jocurile de limbaj, cu spațiile de desfășurare ale absurdului, cu detaliile unui ontologic straniu și, nu în ultimul rând, cu feluritele poziționări practicate, până acum, în studiile de critică literară.

Ultimul capitol, În orizontul postmodernismului – elemente ale imaginarului modernită ț ii interbelice în literatura contemporană, strânge, cum s-ar zice, rândurile, și țese o, până la un punct, punte viabilă, o schelă fantezist-elevată, de legătură între avangardă, atât de rebelă, atât de neclar definită, și postmodernism, atât de fluid disipat într-o imensă conștiință a contrariilor. Spumoasă, potrivit marcată încadrarea lui Șerban Foarță într-un atare proteic periplu imaginativ, în fabuloasa descendență caragialescă, chiar dacă eu aș fi tentată să-l văd ca pe un în curs de canonizare autor, mereu cu aura aceea de clasicism aninată la reverul unor versuri atipice. Pentru Foarță, punctul, virgula, ordinea cuvintelor sunt elemente de decență și intransigență creatoare, de ludice metamorfoze și savante pliuri subcutanate. Scormonitor de mare clasă în magma fierbinte a literaturii de pretutindeni, admirator al inepuizabilelor valențe creative, admirator al clasicilor, al romanticilor, al avangardiștilor, el se situează imperturbabil pe o margine înfloritoare de artistic suprem, declanșator al canonului prin el însuși.

Mare iubitoare de fandacsii, pe care știe să le poarte cu stil și rafinament, Gabriela Glăvan seduce printr-o abilă descătușare de energii textuale. O pagină de-a sa miroase, parcă, a sertar de secol XIX, în care levănțica și bijuteriile alese, pietrele acvamarine, poate și-un carnețel cu margini aurite, își găsesc discret loc și impulsionează la relecturi necesare.

O foarte plăcută călătorie propune, așadar, Gabriela Glăvan, una abil strunită, cu viraj năucitor de constructiv în poezia irealului, o călătorie prin pagini de literatură interbelică, demnă de a fi oricând (re)descoperită, într-un timp care pare să se zgârcească, din ce mai mult, cu superlativele în receptare.

Compartimentată cumpănit, păstrând echilibrul și stofa fină, marca Dior, a retușurilor proprii unei teze de doctorat, avându-l ca ghid pe profesorul și criticul literar Cornel Ungureanu, Viraj în ireal este temelia, proba incontestabilă a maturității unui tânăr intelectual timișorean.

 

7 aprilie 2016, Timișoara

 

 

* Gabriela Glăvan, Viraj în ireal. Modernități particulare în literatura română interbelică, Editura Universității de Vest, 2014.