LECTURI PARALELE
Vasile Dan
Haiku. Pauză. Poezie*
Domnica Pop publică într-un interval de timp foarte scurt, nici un deceniu, şapte cărţi de poezie şi e prezentă în nu ştiu cîte alte antologii. A început cu haiku-uri (Clepsidra cu stele, editura „Mirador”, 2009) în care impresionează. Din puzderia de autori români de haiku-uri din ultimele decenii, aşa cum spuneam deja, puţine nume se pot reţine. Cei mai mulţi autori ratează genul: scriu după ureche într-o specie totuşi canonică, dificilă, de inspiraţie, am zice noi, exotică. Nu şi Domnica Pop. Cel puţin în gîndire. Clepsidra cu stele (titlul filtrează o metaforă) era o carte densă, valoric fără căderi, ceea ce este rar la un debut. Dar şi cu o stăpînire a retoricii specifice ieşită din comun. Domnica Pop reuşea acolo, credibil, să ofere perspective unei sensibilităţi lirice accentuate şi disciplinate canonic (terţine, 5-7-5 silabe), colorate cumva, uimitor, româneşte prin teme şi aluzii folclorice. Să-şi aproprieze adică haiku-ul, să-l împământenească.
Între timp poeta şi-a extins registrul stilistic contaminată poate şi de „piaţa lirică”, de aerul competitiv în care se scrie astăzi. Avea în mînă o carte forte, haiku-ul, la care aproape a renunţat. Prin asta poeta a cîştigat, dar şi a pierdut. Pierde rigoarea de prestidigitator al canonului, suflul lui subtil şi indicibil, depersonalizarea poemului împinsă spre perfecţiune, spre atingerea golului absolut (zen). Cîştigă prin tensiune existenţială, nelinişte, tematică eterogenă, aflată nu o dată la antipozi – religie vs ştiinţă, Christos vs Newton („Isaac Newton/ somnul tău/ spală pămîntul//se face izvor/ de Iordan…”, p. 22).
Ceea ce marchează însă acum cu evidenţă Viadeserta este o stare de anxietate ce gîtuie nu o dată textul. Poeta calcă pe o gheaţă subţire, în vîrful degetelor: „de ce/ nu sînt altceva// de ce/ nu sînt altundeva// de ce mă sprijin de hîrtie// un copil mare/ cu turnurile visului/ arhitrave”, p. 74). Ceea ce complică şi mai mult noua experienţă lirică a Domnicăi Pop este frisonul religios ce trece netransfigurat estetic direct în versuri: „faţă în faţă/ cu apa lui Heraclit/ ştiu că-i veşnic/ doar ce trece// ca sunetele perene/ din clapele pianului/ împrăştiate duios// să lege naşterea lui Christos”, p. 8).
Aliteraţiile cultivate cu obstinaţie în poeme, rimele interioare (verb cu verb, gerunzii cu gerunzii, participii cu participii, adeverb cu adverb), subminează, nu o dată, sugestiile subtile ale unei sensibilităţi poetice totuşi confirmate: „ce-i limpede/ în vreodată// ce-i adevărat/ în niciodată/ eu nu ştiu/ să culeg realitatea/ flori de păpădie/ şi-atunci// ce-mi sînt mie/ ochii răstignitului// Cauza cui/ Efectul”, p. 83.
Din fericire, poeta se regăseşte pe sine, din cînd în cînd, şi în această carte, în mici oaze în care inspiră eterul unui sentiment indefinit: „astăzi/ va fi o zi// stau în grădină/ nu gust niciun măr/ca Eva nechibzuită// toată seara/ voi asculta/ mersul lunii”, p. 30. Mai ales ultimele trei versuri o recuperează pe poeta haiku-urilor de altă dată.
În fine, cred că Viadeserta e o carte de criză, uneori inevitabilă în scris, ce poate anunţa în schimb un nou tărîm liric la care să ancoreze poeta.
*Domnica Pop, Viadeserta, Editura „Trinom”, 2016, p. 84