LECTURI PARALELE

Doina Bogdan-Dascălu

Subliminalul poetic*

Autoarea acestei cărţi are în palmares un număr apreciabil de volume, ceea ce reprezintă, de obicei, garanţia unei experienţe poetice din ce în ce mai vizibile odată cu trecerea timpului. Aşteptarea albă este confirmarea acestei aşteptări.

I-am citit versurile şi am meditat asupra lor. Rândurile care urmează sunt rezultatul acestui dialog.

Ideea care mi-a dominat lectura este aceea a unei benefice ezitări între tentaţia unei postmodernităţi care urmează a fi confirmată şi miza pe tradiţia verificată de şirurile de înaintaşi. Cele două componente coexistă, paşnic, în cuprinsul tuturor textelor şi tocmai în capacitatea de a le concilia permanent rezidă măiestria autoarei. Rezultatul este o unitate în eterogenitate, pe care cititorul este invitat cu abilitate să o accepte.

Semnele evidente ale postmodernităţii sunt de natură stilistică şi textuală. În plan stilistic, frapează abundenţa pasajelor care, extrase din context, par a fi proză curată, camuflată însă prozodic, prin spargerea sintaxei în fragmente dispuse în versuri diferite: „Trăim în secolul XXI/şi ni se pare/că cerinţele sunt mai mari decât în secolul XX” sau (despre o peniţă) „O primisem în dar de la tata,/care aprecia efortul de a scrie” ori „Avem îndrăzneala articulării/înainte de 40 de ani”. Anticipând, adaug însă că, uneori cel puţin, senzaţia de exprimare voit prozaică („numai eu cumpăram pantofi confortabili/şi-i ofeream, onestă”) este atenuată de includerea fragmentului respectiv într-un context care îi calmează banalitatea: „Pentru paşii aceştia/numai eu cumpăram pantofi confortabili/şi-i ofeream, onestă, neavând îndoieli/la freamătul poeziei”.

Aceeaşi senzaţie de agresiune asupra confortului cotidian vine şi din numărul considerabil de neologisme, cărora, până acum câteva decenii, li se refuzaseră cetăţenia poetică, ca cele care urmează (în ordinea din carte): diferenţiere, emblematic, comensurabil, emfază, vindicativ, decanta, fulminant, contabiliza, periclita, recentisim, epatant, cognoscibilitate, opaciza şi multe altele de acest fel. Şi de data aceasta, însă, autoarea nu ezită să îndulcească şocul lexical produs de cuvinte ca cele de mai sus, prin uşurinţa cu care inventează vocabule al căror inedit produce efect stilistic: desfira, sumbrizare, veşmântat etc., la care îl adaug pe ingeniosul mirungere (adică: „ungere cu mir”).

În plan textual, prezenţa postmodernismului asumat este trădată numaidecât de alăturarea aparent haotică de cuvinte şi de fraze, care îşi au, fiecare în parte, sensul lor, dar a căror înlănţuire lasă impresia unei capitulări în faţa aleatorului. În realitate, aici nu este vorba decât despre ducerea până la exces a unei tendinţe manifestate pe întregul parcurs al secolului al XX-lea, de evoluţie entropică a artei în general şi, prin urmare, inclusiv a poeziei. Numai că, în cuprinsul acestei stări de dezorganizare deliberată, dăm peste insule de poeticitate autentică, pe care cititorul de toate vârstele nu poate să nu le interpreteze ca atare: „Celor singuri le cădeau pe umeri/scrisori/ca nişte eşarfe de amurg”, „iluziile matinale se scurg în caietele simple”, „La ceas vestit, te poate bea/tăcerea mea, tăcerea grea”, „Ne vom privi/prin ochiul unui astru”, „se aude/gângurit de stea polară”, „cum floarea-n mugur odihneşte” şi aşa mai departe.

Tot din panoplia unei îndelungate tradiţii poetice este desprins şi procedeul verificat al aliteraţiilor, care, fără a produce efect imediat, reprezintă un factor de coerenţă textuală. Exemple se găsesc peste tot, fie că este vorba de aliteraţii simple, ca acestea: „ C aută c apătul drumului”, „ s âmburii s ufletului”, „clipa aceasta de m are m âhnire”, fie de alteraţii triple: „râde de f ragilitatea f iecărei f iinţe”, „s-au p rins p erechi în p anoplii”.

Reflexul lexical al aliteraţiilor sunt repetiţiile, şi ele la fel de abundente, dar care au la această autoare structuri personale, scoase din tiparele ştiute. Faptul că aceste structuri sunt recurente le confirmă caracterul neîntâmplător. De pildă, o structură originală este următoarea: „tăcerea mea, tăcerea grea”, „oglinda ei, oglinda mea”. La aceasta, sunt de adăugat formule la fel de proprii ale unui fel de superlativ inedit, obţinut prin reduplicarea unui cuvânt: „oamenii-oameni”, „adâncul-adânc”, „omul-om”, „adevărul-adevăr”. Mai rar, deşi la fel de eficace stilistic, este chiasmul: „trup fără suflet/ şi suflet fără trup”.

Recurgerea la astfel de procedee specifice poeticii tradiţionale nu este întâmplătoare, căci ei îi revine rolul extrem de important de echilibrare a celeilalte tendinţe, postmodernă. Voinţa de echilibru textual nu este verbalizată, ci doar sugerată de obsesia dualităţii: „treceau perechile”, „s-au prins perechi /în panoplie”, sau „deschiderea în două a Muntelui”, „ două aripi bat sincron” ori „mă pot replia/ca-ntr-o oglindă ”.

Distribuirea, aparent întâmplătoare, a unor nuclee tradiţionale în alternanţă cu altele, postmoderne, este amprenta unei personalităţi poetice şi, totodată, cheia cu ajutorul căreia poate fi şi trebuie să fie citită această carte. Cu atât mai mult cu cât efectul durabil al acestei distribuţii este unul subliminal, el imprimându-se în cititor înainte chiar ca acesta să fi devenit conştient de el. Este momentul în care subliminalul se întâlneşte cu inefabilul, producând plăcerea generată de text. Ceea ce este apanajul poeziei adevărate.

* Silvia C. Negru, Aşteptarea albă (Versuri), Drobeta Turnu Severin, Profin. Editură & Tipografie, 2015, cu un Argument de Gheroghe Mihai şi o Postfaţă de A. V. Maliţa