LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu

La vie continue…

De Livius Ciocârlie mă leagă multe amintiri din studenţie: mi-a fost dascăl. El miza pe Luminiţa Dobrescu, iar noi, studentele, pe Roy Black. A câştigat Luminiţa Dobrescu, desigur, era Festivalul „Cerbul de aur” din 1969. Dar am avut şi noi dreptate, Roy Black a luat premiul juriului. Singurul consens a fost în cazul lui Cliff Richard care a avut cel mai bun concert din festival.

Ce e, de fapt, cu Urmare şi sfârşit*? Urmare înţeleg, e în bună regulă, dar de ce sfârşit? Doar pentru că LC are avantajele vârstei? Domnule profesor, şi studentele îmbătrânesc alături de Dvs., cum s-a întâmplat şi cu Cliff Richard. Care are titlul de Sir. Fără să exagerez, distincţia o meritaţi şi Dvs. din plin.

Am cartea în faţă, cu o dedicaţie „de la capătul drumului”. Un jurnal nedatat, livresc, jurnal de întâmplări, multe dintre ele trăite tolănit direct pe canapea, într-un „cloud” plin de jocuri şi de teoria jocurilor în literatură, respectiv în critica literară. „Am şi teme false.” – ne anunţă LC. Mi se acordă şi circumstanţe atenuante, chiar din motto-ul cărţii, pe care-l citez pe de-a-ntregul: «Nimic, în critica literară, nu mi se pare mai greu de făcut decât un articol despre o carte alcătuită din asemenea (...) reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără nici o idee preconcepută. (Henry de Montherlant, Cu toate focurile stinse)». Deşi la prima vedere ar putea părea un amalgam de impresii, note, mici cochetării sau alintări, avem de-a face cu o scriitură bine şlefuită, revăzută şi rescrisă pe parcursul mai multor ani. Există un instrumentar folosit, gen Kundera, aşa cum există şi un arhitect de talia lui Gaudi, ba chiar şi un generator de sintagme, acorduri şi cuvinte potrivite, englezii îi spun The Ransomiser.

Labirintul în care intrăm e unul complex, curat, sincer, blând şi neuronal. Sinapsele se activează rând pe rând. Lectura nu e facilă, chiar dacă intrarea în text e plăcută, la fel e pe tot parcursul jurnalului. E ca în legenda bibliotecarului care te poartă printre munţi de cărţi, descoperindu-ţi nestemate şi răspunsuri la care nici măcar nu ai fost în stare să formulezi întrebări. Ca la un festival de literatură unde toţi maeştrii sunt în viaţă şi te trezeşti într-o lume fantastică.

Cum am fost deja avertizată că e greu de făcut un articol despre o carte de acest fel (nici nu-mi propun să fie un articol critic, ar fi riscant), prefer să constat frumuseţea eseistică naturală, nefardată. Ar fi riscant, pentru că LC a blocat deja răutăţile, aşa cum pe Facebook poţi bloca anumite comentarii. Un ingredient sănătos este autoironia: „Ies în oraş după multe săptămâni. Trec pe la Cărtureşti. Văd un titlu promiţător: Ghidul leneşului. Să-l iau, să nu-l iau? Nu-l iau. Mă descurc eu şi singur, n-am nevoie de ghid!” (p.12)

Folosind citate din poeţi (Mircea Ivănescu, Pessoa, Rilke, Anna Ahmatova, Ioan Es. Pop etc.), prozatori (Tolstoi, Dostoievski, Llosa, Márquez, Marin Preda ş.a.) sau critici literari, îşi ajustează propriile păreri în raport cu temele mari ale literaturii sau ale vieţii înseşi. Iată un exemplu: „Daniel Cristea-Enache: «Cred şi azi că nu merită să joci nici un joc dacă nu ai voinţa de a câştiga.» Este atitudinea normală a unui om aflat în relaţie bună cu firea lui şi bine înzestrat. Fac această distincţie întrucât prin fire înţeleg un fond de pulsiuni, iar prin înzestrare capacitatea de a transforma natura proprie în ceva care, fără s-o nege, o transcende. Cred însă că mai există o atitudine posibilă: a intra în joc din plăcerea de a-l juca. Adică, una animată de spiritul gratuităţii. E cea pe care o prefer, conştient totodată că ea pune o condiţie despre care nu ştiu dacă e realizabilă. A nu lupta pentru victorie fiindcă nu eşti în stare de ea e una, iar a nu face scop din victorie, ci din jocul însuşi, deşi ai putea s-o obţii, cu totul altceva. E de esenţă aristocratică, însă e şi incert.” (p.21)

Iată şi câteva dezvăluiri: „Mă regăsesc în Pamuk: «...faptul că relaţia mea cu El a rămas la nivelul unei temeri difuze şi al unei tratări superficiale care, din prudenţă, nu răscolea prea mult acest subiect, se datora şi împrejurării că nimeni nu mă instruia, acasă, în această privinţă. Poate şi pentru că nimeni nu ştia nimic care să-mi servească drept învăţătură: (...) nu i-am văzut niciodată pe cei din familia mea să-şi facă rugăciunea, să ţină post ori să îngaime vreo rugăciune. Din acest punct de vedere, membrii familiei noastre se îndepărtaseră simţitor de religie, dar convieţuiau cu ea...». Mă regăsesc, până la un punct. Acea temere difuză – şi, prin urmare, nici acea prudenţă – nu o simt. Deci, nici această socoteală nu mi-am făcut-o: «Socoteam, cu o parte a minţii, că dacă Dumnezeu ştia tot, aşa cum se spunea, deşi eu nu puteam crede în El aşa cum mi-aş fi dorit, era nespus de ager la minte şi avea să mă ierte, dându-şi seama de ce nu puteam crede în El cu nici un chip». E amuzant, dar nu mă regăsesc. Rămân la regretul de a nu putea crede, numai la atât.” (p.33)

E sensibil la probleme politice actuale, le sintetizează, le distilează: „Un mare neajuns al democraţiei este că, prin vot universal, se dă pe mâna unei majorităţi de oameni neavizaţi. Însă aceleaşi oameni repară neajunsul asigurând ce este cel mai important: alternanţa la putere. Majoritatea populaţiei e aproape totdeauna nemulţumită, încât sancţionează puterea înlocuind-o cu alta, pe care o va sancţiona – plus, minus – rândul viitor. Pericolul apare când alegerile aduc în parlament o prea mare majoritate. Atunci există premisa să se creeze o situaţie în urma căreia nu va mai exista, decât formal, un rând viitor.” (p.97)

Micile/marile dileme îi deconspiră sensibilităţile: „Mă încurcă, citindu-1 pe Dostoievski, faptul că la el tot ce i se întâmplă individului este extraordinar de important, în timp ce pentru mine viaţa e făcută din şanse, reuşite, eşecuri, întâmplări lipsite de însemnătate – astea mai ales – şi multă lipsă de sens.

Regăsesc la Versilov plăcerea de a formula o părere simplă în termeni absurzi: «...dacă ar avea tot atâtea calităţi câte defecte, ar fi un sfânt!»” (p.111)

Un punct de vedere avizat, deopotrivă deprimant: „Raportul dintre Călinescu şi Lovinescu este acela dintre un critic mai mare şi unul mai important.

Spre deosebire de poeţi şi romancieri, criticii – şi mai ales istoricii literari – depind mai mult de importanţă decât de valoare. Nu-şi pierd locul când nu mai sunt citiţi. Poeţii şi romancierii abandonaţi de cititori dispar.

Există o realitate a literaturii şi o esenţă a ei. Realitatea este că cea veche nu se mai citeşte. Esenţa: multe scrieri vechi s-ar mai putea citi. S-ar vedea atunci că unele sunt mai bune, ori mult mai bune, decât cele care se citesc.

Scrierile vechi au meritul ingrat de a-i cerne dintre cititorii buni pe cititorii n-aş zice proşti, dar oprindu-se la despre ce e vorba şi la ce vrea să spună. Ei sunt exponenţial mai mulţi.” (p.147)

Probabil tema principală e cea a neantului: „Cât despre neant, acesta este şi o „veşnică lipsă de griji”. Griji ale cui? Ale celui încă nenăscut. Cu alte cuvinte, neantul este tot o virtualitate. Valoarea este virtualitatea unor indivizi, mai puţin acei indivizi, iar neantul este virtualitatea unei ficţiuni – individul nenăscut.

Prin urmare, suprema valoare ar fi renunţarea la voinţa de a trăi. Ce-i sigur este că a fi uman – şi chiar civilizat – înseamnă a atenua viaţa. Deşi există, sau aşa sper, şi oameni care îşi pun toată puterea de viaţă în efortul de a-1 apăra pe om. Problema lui este să-şi aleagă bine ţinta. Adesea, dă în gropi.” (p.158)

Îl descoperim pe LC aşezat discret între Jung şi Cioran: „O superbă caracterizare: «Specificul filozofiei constă în faptul că ea nu presupune absolut nimic ca fiindu-i cunoscut, căci totul îi este străin...». Acelaşi lucru s-ar putea spune despre artist, când este artist, dacă la el n-ar interveni ceva ce Schopenhauer pare să ignore, şi anume legea terţului inclus. Artistul nu încetează să descopere cu extremă uimire un univers care îi este familiar.

Cu cât ne este [...] exterior un fenomen, cu atât îl înţelegem mai bine, spune. Cu cât înaintăm mai mult în noi înşine, cu atât înţelegem mai puţin. Corolarul ar fi că eu mă înţeleg perfect.” (p.159)

În carte apare recurent umbra aceea despre care nu am vrut să amintesc: „Ieri am susţinut, cu tărie şi bună-credinţa, că anul trecut nu mi-a apărut nici o carte. A trebuit să fiu pus în faţa obiectului comis. O tot spun: sunt omul fără trecut. Mă nasc în fiecare zi. Poate de aceea, abia născut când scriu, neapucând să pun ceva osânză, la lectură am sentimentul că bate oarecum vântul prin scrierile mele, cum a binevoit să se exprime un critic cu greutate, spre marele meu entuziasm.

Rilke: Oare, în pragul morţii, să nu bănuim cumva

cât subterfugiu e-n tot ce aici înfăptuim?

Şmecheria supremă pentru a avea o bătrâneţe liniştită este să-ţi placă viaţa şi să nu te temi de moarte, înţelepciunea asta o am – deocamdată – până la a face să coincidă contrariile: o lume fără lume, o viaţă fără întâmplări.” (p.176)

Livius Ciocârlie formulează o inedită mostră de ars poetica, nici măcar Cioran nu putea spune mai bine: „Artistul e capabil să descopere necunoscuţi în oamenii care-i sunt cei mai familiari. Pe mine însumi mi se întâmplă să mă iau prin surprindere. Şi nu-mi spun atunci «Ia uită-te la mine!”. „Uită-te la ăsta!”, îmi spun.

Ocupaţia mea – «a se amuza cu fleacuri» – e denumită to trifle în engleză, iar la chinezi wan. Dintre toate cuvintele care numesc, în alte limbi, verbul a juca cel mai mult îmi place, nu-i loc de îndoială, japonezul asobi, fiindcă mai înseamnă şi farniente, a fi fără lucru, a zăcea nefolosit.

Şi totuşi, îmi place „Jocul şi primejdia, hazardul periculos”. De aceea şi scriu. Ca să risc. Habar nu am ce fac. Dacă-i bun, dacă-i prost. Vorba lui Şerban: „Merge? Nu merge? Găseşti că e stupid?”. Dar n-o fac ca să mă întrec cu careva. Nici măcar cu mine. Repet: ca să risc. Dacă se poate, să mă fac de râs.” (p.213)

Urmare şi sfârşit este o carte plină de esenţe „bitter” literare, în forme nobile, aşa cum doar în Jurnalul filosofic al lui Noica mai găseşti ori în minunatul Jurnal în fărâme al lui Eugène Ionesco, să nu mai spun de timbrul prietenos, stilat şi blazat, ca cel din Jurnal- ul lui Kafka.

Cu versurile lui Maiakovski din finalul jurnalului, mă declar aruncată direct în braţele lui Pavese din Meseria de a trăi. Adică ciudat de reconfortant:

„Nu închei înainte de a cita, cu o iluzorie premoniţie, aceste versuri ale lui Maiakovski:

«Abram Vasilievici!

Când ai venit?»

«Vladimir Vladimirovici!

Uite-acum. Pe un nor.»

«Şi cum ţi-a mers obştescul sfârşit?»

«Binişor, binişor...»” (p.280)

Dacă Livius Ciocârlie se ţine de cuvânt, m-aş simţi sedusă şi abandonată. Am totuşi o speranţă, un antidot livresc. De dragul domnului profesor, îl redau în limba franceză: «En trois mots, je peux résumer tout ce que j'ai appris sur la vie: la vie continue…» (Robert Frost)

* Livius Ciocârlie, Urmare şi sfârşit, Bucureşti, Editura „Tracus Arte”, 2016, 280 pag.