logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Horia Ungureanu

 

 

Sub stăpânirea cuvintelor* (un posibil portret)

 

logoCând nu putem explica un moment, o întâmplare oarecare din viaţa noastră, spunem că aşa a fost să fie. Aşa a vrut soarta sau destinul sau întâmplarea. Sau Dumnezeu. Iar când ezităm să-L numim pe Domnul, o facem pentru a nu fi bănuiţi de orgoliu, de credinţa deşartă că neînsemnata noastră persoană ar fi, cumva, în atenţia, în preocupările zilnice ale bunului Dumnezeu.

Oricum, cineva (destinul, soarta, Dumnezeu?) a hotărât ca eu să-mi încep cariera didactică la Macea. O localitate oarecare (credeam atunci dar, mai târziu, aveam să-mi schimb radical părerea), situată aproape de graniţa cu Ungaria, fără gară sau staţie de autobuz, în care am poposit într-o după-masă înzăpezită din luna ianuarie a anului 1961. Cu valiza de lemn, cu care făcusem armata, în mână şi cu multe întrebări în mintea-mi necoaptă care a luat, cam pe nepusă masă, o hotărâre: urma să devin dascăl la o şcoală ajutătoare.

Aici aveam să cunosc, de-a lungul anilor, mai mulţi oameni minunaţi (printre care şi pe viitoarea mea soţie), care mi-au schimbat radical percepţia despre „satul cu Castel şi castani” şi despre unii dintre oamenii de aici. Despre intelectualii de aici care rareori şi-au trădat menirea.

La „Castel” am lucrat alături de câţiva dascăli care aveau să devină apoi scriitori binecunoscuţi în săraca noastră lume literară din acele vremuri: Mihai Traianu, Dorel Sibii, Francisc Vinganu, Petre Grozav, Cornel Marandiuc. La o aruncătură de băţ de Macea (la Sânmartin) a „dăscălit”, ceva mai târziu, Gheorghe Mocuţa. Directorul şcolii generale din comună era reputatul profesor Pavel Covaci, om deosebit, care şi-a dedicat viaţa şcolii şi salvării de la distrugere a parcului din jurul Castelului în care funcţiona şcoala mea, parc care va deveni, peste ani, prin strădania sa, renumita grădină botanică universitară de azi, care îi poartă numele.

Omul, prin firea sa, este o fiinţă orgolioasă. Printre altele, tare i-ar plăcea să nu fie dat uitării după... Adică să fie şi când nu mai e. Să lase ceva, un semn oarecare, o urmă în finalul trecerii sale prin lume. Să i se pomenească numele, adică. Aşa că şi-l pune fie pe o pânză pictată, fie pe soclul unei sculpturi, pe o partitură muzicală sau pe o carte. Doar oamenii stăpâniţi de o nelinişte creatoare pot face asta şi eu am întâlnit la Macea astfel de oameni. Pe unii i-am cunoscut direct, despre alţii doar am auzit sau citit. Mă gândesc la profesorul Dumitru Grama, care a scris o amplă monografie a Castelului şi a Grădinii botanice din comună şi care lucrează acum, cu toată vârsta sa înaintată, la alte scrieri pentru a face cunoscută istoria comunei sale, obiceiurile, portul şi graiul măcenilor; mă gândesc la profesorul Gheorghe Creţu, care a scris o micromonografie „exotică” a Castelului, pentru uzul turistului dornic de senzaţional; mă gândesc la extraordinarul om care a fost profesorul Traian Lăpăduş, sufletul şi mintea inegalabilului umor măcean; mă gândesc la sculptorul (şi poetul) Pavel Mercea, la arhitectul Ioan Fackelmann (care a proiectat clădirea Universităţii din Timişoara, fost vicepreşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România) şi, nu în ultimul rând, îmi vine în minte numele acelui român măcean care, după cum spune presa vremii, ar fi inventat şi brevetat primul hidroavion din lume, la 1913: David Ranta, unchiul profesoarei Florica Ranta Cândea, a cărei creaţie literară a prilejuit scrierea acestor rânduri. Desigur, or mai fi şi alţii, pe care eu nu îi ştiu, dar al căror nume ar merita să fie pomenit aici.

De ce am amintit toate acestea? Pentru a contura mediul spiritual în care a crescut şi s-a format Florica Ranta Cândea, mândră măceancă, despre a cărei activitate creatoare mi-am propus să vorbesc în continuare.

Am cunoscut-o când era încă elevă în ciclul primar şi, peste ani, avea să-mi fie, în două rânduri şi în două instituţii şcolare diferite, colegă. Am participat cu plăcere şi interes la unele dintre lansările cărţilor sale, despre care mi-am tot propus să scriu dar, până acum, din varii motive, nu am făcut-o.

Doamna Florica Ranta Cândea aparţine acelui tip de dascăl mereu neliniştit, mereu în căutare de „altceva”, dascăl care se fereşte de rugina rutinei ca de o boală, şi care caută să fie mereu altfel. Să nu se repete. Lecţiile ei de limba română, la care am participat de multe ori, nu au fost niciodată „previzibile”, nu au semănat cu unele obişnuite, ci erau adevărate spectacole, regizate şi conduse riguros de dânsa. Puteai sau nu (uneori eu însumi am fost de partea lui nu) să fii de acord cu felul în care îşi concepea şi realiza ea acele lecţii, dar sigur a fost faptul că de la ele nu puteai ieşi nici indiferent şi nici plictisit. Întotdeauna ceva din lecţii te şoca, îţi trezea interesul. Orele ei stârneau discuţii, dezbateri şi asta nu era rău deloc.

De fapt, Floricăi Ranta Cândea îi place spectacolul şi spectaculosul. Are stilul său în tot ceea ce face, iar asta se observă chiar şi în îmbrăcămintea pe care o poartă, chiar şi în felul în care vorbeşte. Dar mai ales în felul cum scrie. În animaţia de tip cultural se simte ca peştele în apă. A fost ea însăşi, adică naturală în originalitatea ei, şi atunci când preda la catedră, şi când interpreta un rol în brigada artistică de agitaţie la festivalul de satiră şi umor „Gura satului”, şi când a lucrat la Casa de cultură a Curticiului, dar este şi acum, când se îngrijeşte de redactarea şi editarea revistei „Universul cărţii”, sau când îşi scrie propriile volume.

Mentorii şi modelele sale au fost, cum e şi firesc, dascălii săi. Ei au fost cei care au învăţat-o, prin faptele lor, că dragostea şi respectul pentru ţinutul natal, pentru părinţi şi pentru înaintaşi, nu se afişează, nu se poartă, ca o cocardă la reverul hainei, doar duminica, ci se săvârşeşte zi de zi, toată viaţa, prin umilinţa creaţiei. Prin respectul arătat tradiţiilor, prin cercetarea şi cunoaşterea istoriei locului în care ai venit pe lume. Iată cum vorbeşte despre satul său în volumul Pagini trăite (editura „Gutenberg Univers”, 2004), ferindu-se de clişee, de păcatul de a cădea într-un patetism ieftin, dar folosind „vorbirea locului”, pentru a da, astfel, un plus de culoare amintirilor sale: „Acolo l-am găsit, la margine, înconjurat de morminte, cu case văruite cu brâu roşu şi săteni împănaţi sufleteşte. Cu rochii largi de pliş, cu cârpe de janelie şi poale năsprite, cu zădiile rişelite şi zoboane cu fodre, muierile tăgăşeau la aşteptarea câşlegilor. Îşi gătau iute treaba şi-şi aşteptau oamenii (adică bărbaţii, soţii, n.n.) cu tot felul de bunătăţi, căci unii erau la oi, alţii la plug, alţii la oraş. Numai taica nu sosise. Încă. Era dus cu birja la piaţă, la Otlaca-n Pustă”. Iată cum, printr-un procedeu aparent simplu (introducerea în text a unui lucru din intimitatea familiei-bastonul tatălui, sau al moşului-), faldurile dureroase ale nostalgiei se pogoară uşor peste pagina scrisă: „(...) Biserica din sat e alta. Mai mare. Scaunul e tot acolo unde-l ştiam. Numai bâta cârnă a rămas în podul casei peste care bate un vânt de pustietate”. Despre satul natal şi locuitorii lui, F.R.C. a scris pagini pline de har şi de o nedisimulată melancolie amestecată cu durerea pierderii anilor copilăriei. Împreună cu profesorii Elena şi Carol Feher, a scris două cărţi despre Macea şi despre măceni: Carte, vouă, fiilor satului şi Macea, alean şi dor , iar pe una, masivul volum intitulat Macea, vatră, chipuri, rânduieli, carte apărută în 2014, la editura „Gutenberg Univers”, din Arad, şi-a trecut numele de una singură. După cum au fost definite chiar de către cei care le-au scris, aceste cărţi nu sunt altceva decât monografii spirituale în care autorii au căutat să „nemurească” în pagina tipărită nu doar istoria locului, nu doar obiceiurile şi portul măcenilor, ci şi numele neamurilor, felul de a se purta şi de a vorbi al oamenilor.

Dar profesoara Florica Ranta Cândea nu este numai cercetător al locului, evocator cu talent. Domnia sa este, poate înainte de toate, scriitor. Poet şi prozator, în egală măsură. La sfârşitul anului trecut am participat la lansarea volumului Clipe retrăite , în fapt, o antologie masivă (circa 350 de pagini), care cuprinde atât pagini din cărţile anterioare de poezie şi proză (apărute în volume şi în ani diferiţi, dar toate purtând acelaşi titlu: Pagini trăite ) , cât şi versuri inedite.

 

După cum bine se ştie, avangardiştii (la noi, Tristan Tzara a fost unul dintre ei) cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, străduindu-se să inventeze tehnici noi de creaţie dintre cele mai diverse şi, uneori, bizare. Dadaismul, spre exemplu, „refuza convenţiile de orice fel, fiind obsedat de nou, de autenticitate”. Aşa a apărut şi dicteul automat. Adepţii acestui stil considerau că raţiunea, conştiinţa funcţionează ca o cenzură care nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătuşat de orice regulă, de orice normă. Ei creau din bucăţi, din fragmente alăturate aleatoriu, de multe ori fără o logică, în sine, a textului.

 

La aceste reflecţii m-a dus lecturarea versurilor din voluminoasa antologie a doamnei F.R.C., pentru că şi ea, la o primă trecere peste text, pare a îmbrăţişa unul dintre procedeele literare ale dadaiştilor, colajul. „Nu scriu cu litere îngroşate, dar am să folosesc, drept scut, colajul”, ne precizează autoarea într-un fel de profesiune de credinţă înserată chiar la începutul volumului, intitulată „Personaj în propria carte”. Dacă ar trebui să definesc felul de a scrie al autoarei, aş spune că ea se exprimă, de cele mai multe ori, sincopat. Cu pauze, cu rupturi neaşteptate şi, uneori, nefireşti, nelogice. Scrierea (mai ales cea în proză) seamănă cu vorbirea unui alergător care încearcă să fugă şi să vorbească în acelaşi timp, şi care îşi trage mereu răsuflarea înainte de a spune următorul cuvânt. Iată un fragment din volumul Pagini trăite , apărut în 2004, la editura „Gutenberg Univers”: „Am părăsit curtea plină de flori. De vară. Mirosul lor adulmecător mă înşela. Pe drum, mi-a atras atenţia o fetiţă. Căra ghiozdanul. Pe un cărucior. De piaţă. Ea nu era marcată. De goana vremii. Nici nu-i picurau în plete arome. De cireşe. De vară. De sfântul Petru...”. Doar că la F.R.C., spre deosebire de dadaişti, textul are o logică a lui, destul de uşor de intuit, pentru că poeta nu face niciun efort pentru a o ascunde. Stilul acesta, cu întreruperi şi rupturi neaşteptate, poate fi, la început, supărător, chiar de neacceptat, uneori. Citind poemele sale, te simţi ca şi cum ai merge cu trăsura pe un drum plin de gropi. După un timp, însă, începi să te obişnuieşti şi nu mai simţi hârtoapele, vezi doar frumuseţea peisajului pe lângă care treci, iar în text nu mai bagi de seamă decât trăirea sinceră, melancolia şi nostalgia care îl inundă ca o maree care nivelează şi hrăneşte malul arid. Unda lirică din poeme se naşte, cel mai adesea, din tânjirea după o dragoste, absentă acum, pe care poeta o caută mereu şi pe care rareori o găseşte („...pe mine/ nu m-a iubit nimeni/ decât Poezia/ când m-a luat de/ la stop/ într-o seară de/ mai...”). Se pare că, din rătăcirile vieţii, doar poezia, şi nimeni altcineva, a fost cea care i-a întins mereu o mână şi a salvat-o. Retrăirea anilor copilăriei sau rememorarea „clipelor trăite” alături de prieteni sau colegi dragi, al căror nume îl evocă nu o dată în paginile de proză şi chiar în poeme, sunt imboldul care o mână mere să se aşeze la masa de scris. Cuvintele din poemele sale par a fi puse în pagină de o voinţă din afara conştiinţei autoarei. Uneori îţi vine să crezi că însăşi cuvintele sunt cele care hotărăsc conţinutul şi forma textului, iar autoarea nu este decât instrumentul de care se folosesc ele pentru a fi aşezate în pagină, pentru a putea fi, astfel, citite şi de alţii. La fel ca Anton Ilica, cel care a prefaţat antologia, cred şi eu că „starea existenţială a Floarei Cândea este prin excelenţă lirică, încărcată de aleanuri şi umplută cu aspiraţii adolescentine”. Se spune că şcoala trebuie să predea elevilor săi, printre altele, şi lecţia îndoielii. Nu e sănătos să ai certitudini, mai cu folos este să te îndoieşti de toţi şi de toate. Şi să-ţi pui mereu întrebări, chiar dacă rareori găseşti răspunsul la ele. Astfel ajunge poeta să se întrebe, ca un pom (doar poetul poate fi orice, chiar şi pom, chiar şi floare): Cum m-am răsărit, cum am crescut, cum mi-a crescut coroana, cum am rodit, cine a gustat din rodul meu? Cum s-a întâmplat să nu am nimic, „decât o Rugă şi un Rug/ sau o Noapte/ sau un Film/ sau un Fiu…”. Pentru că, de prea multe ori, viaţa a încercat să-i pună piedică, să o trântească la pământ (în câteva rânduri chiar a reuşit), să o facă să renunţe, să îmbrăţişeze uitarea de sine. Ce a salvat-o? Actul creaţiei, înţeles ca mod de viaţă asumat: „Cel mai mult/ Acum/ Îmi place să scriu...”, spune ea. Volumul acesta, de fapt, toate cărţile pe coperta cărora este scris numele autoarei, stau mărturie că aşa este. Iar puterea, seva care hrăneşte creaţia Floricăi Ranta Cândea, este chiar propria trăire, cu bunele şi cu relele unui om trăitor în lumea de azi: „Pagini trăite/ vor locui/ cartea...”, mărturiseşte în una dintre poemele de la începutul volumului, volum care, în întregul său, nu este altceva decât o nesfârşită mărturisire. Un strigăt (ca un ţipăt) adresat propriei neputinţe de a fi altceva decât este: un om care caută mereu şi mereu căldura atingerii celuilalt, neobosit, chiar dacă rareori o găseşte.

 

* Florica Ranta Cândea, Clipe retrăite, Editura „Gutenberg Univers”, 2015