logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Ionel Bota

 

 

Din nou despre cronica unei iubiri anunţate. Poezia de dragoste a lui Nicolae Pătruţ*

 

logoSub un titlu-metaforă, ca şi când şi-ar propune re-facerea unei lumi, noua carte de poeme a lui Nicolae Pătruţ extrage din nou, precum anterioarele, eul auctorial din infernul cotidian. Evidenţiind poetica tranzitorie a spiritului, resorbită din propriile metafore, lirica redutabilului publicist din Ţara Caraşului stă, iarăşi, sub semnul imperativului fiinţial, dragostea. Delicateţile, gesticulaţia galantoniilor cavalereşti de odinioară, poezia acestui autor, toate se hrănesc din instinctele melancoliei şi dintr-o firească mentalitate romantică. Dar volumul Ziua în care s-a topit nisipul (Oraviţa, Editura „TipoArt”, 2015, 138 p.) evocă mai degrabă nostalgia calmă a eului perceptiv, e cronica unui descântec de dragoste în desfăşurările unei lumi abulice, lume contorsionată în anxietăţi, schizoidă, ricanând criza sentimentalului uman.

Tema iubirii, temă suverană aici, vrea să fie, în intenţiile eului liric, o viziune cumva „mondialistă” a unui proiect în care stările de catabază ale sufletului („mi-e întuneric fără ochii tăi”) ajung până în pragul bonomiei tragice. Nu o bonomie resemnată, însă, fiindcă iubirea e mereu relansată, am zice acum, de la o carte la alta, de la o poveste de dragoste la altă poveste de dragoste (astfel recomandată amical de profesorul de gimnaziu I. N. Cenda), câmpul de geneză al fizionomiilor fundamentale. Aici, epistolarul erotic şi poemul credinţei, intensitatea ideatică şi combustiile inimii sprinţare (ilustraţii remarcabile şi ele, semnate de Oana-Diana Mureşan), aventura pământeană şi utopia celestă a heterocosmosului, visul cetăţii ideale şi realitatea denunţată de daimonul scrisului, alcătuiesc liminalul dihotomic în sentimentul tragic al fiinţei, efemerul şi posteritatea. Chiar sacrul este „degradat”, dragostea exprimând referentul universal, opera prolixă, „înţelepciunea” vieţii, hlamida sufletului şi mentorul discret al destinului: „Îţi spun te iubesc cu primul pas al dimineţii/ Poate pe următorul îl fac în altă lume/ Şi nu vreau ca tu să ştii/ Că ai fost mereu pe drumurile mele” (p. 100); „(…) hai să vorbim ca două frunze sau ca două păsări,/ ca doi nori sau ca două stele despărţite dar care/ trăiesc pe acelaşi cer.” (p. 126); „Dar eu te iubesc şi/ în somn şi în veghe, te ador şi când respiri, altfel/ mi s-ar opri inima pe pietrele drumului pe care/ l-am început împreună şi ar începe să plângă…” (p. 30)

Fascinantă este această insolită exacerbare a neantului lăuntric, această captivitate a vinovăţiei în vastul timp/ anotimp convertit în memorie. Metafora nisipului, sedimentare, fundamentare a memoriei-amintire dar şi argument al necontenitei reflexivităţi (se foloseşte şi la fabricarea sticlei dar la Silicon Valey civilizaţia noastră încă mai subzistă şi sub semnul jocului), motivează unicul privilegiu al omenirii, acelaşi dintotdeauna, dragostea, oricând, oriunde, la răsărit sau la asfinţitul istoriei. Dar toate căutările sunt explorări agonice („Când în biserici îngerii dormeau”), ficţionalul devine contextul unui timp istoric frământat de nelinişti ori o vârstă arhetipală, sub abilităţile regizorale prin care eul normelor/ normativelor (lirice) inexorabile transformă secunda dragostei în poem. În lumea versatilă, funcţia regresivă a mitului descifrează un surogat, anti-lumea interpolărilor, dragostea, sfâşietoarea, izbăvitoarea cronică a fiinţei scrisă într-un insolit templu al veşniciei: „Pe genunchii tăi/ Mâinile mele caută rugăciunea,/ Buzele caută cântecul,/ Ochii lumina/ Iar eu mântuirea./ Pe tălpile tale/ Obrajii mei să îţi fie leagăn./ Să curgă paşii tăi în mâinile mele/ şi să merg până la capătul aşteptării/ Doar ca să îţi spun că eşti copacul/ De care se apropie cerul// Îmi spăl buzele/ în apele lumii/ şi apoi îţi sărut/ Munţii şi văile/ şi drumurile de lumină/ şi izvoarele de dor/ Ale/ Trupului tău.” (p. 117)

Cartea e o bună recomandare pentru un autor prolific, atâta vreme nedreptăţit de conjuncturi şi de falşii prieteni. Pătruţ are ceva din inexorabilul fiinţei astrale, universul său liric, desprins până acum din capcanele fanatismului postmodernist, păstrează această frumuseţe frustă, acest ex stasis care dă bine proiectelor în ofensivă. Despre aşezarea în proiect suntem siguri că ne va anunţa următoarea sa carte de poeme.

 

* Nicolae Pătruţ, Ziua în care s-a topit nisipul, Oraviţa, Editura „TipoArt”, 2015, 138 p.