logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Ionel Bota

 

 

Poemul, alchimia unor supra vieţuiri şi promisiunea labirintului. Lirica Alinei Marieta Ion*

 

logoE destul de dificil să întâlneşti poezie adevărată în maculatura tipăriturilor inepte pentru care, cândva, oricât ar crede altfel, vor da socoteală editorii şi editurile cu atenţia îndreptată acum mai ales spre câştigul imediat şi nu spre promovarea valorii culturale, literare, artistice în general. Dar apar, totuşi, cărţi asupra cărora merită să zăboveşti, să citeşti, să notezi, să discuţi asupra lor cu toţi aceia care încă mai ştiu plăcerea de a vizita şi revizita cultura autentică. Astfel, cu o panoplie vulnerată de apollinic, deşi un mimus categorial, mai degrabă, e ritualul expresivităţii concrete, coboară în arena lupilor tineri ai poeziei noastre Alina Marieta Ion. Sigur, edenul ei e terestru, sigur, havuzul lucitor al tinereţii fascinează acolada unor fireşti idealităţi în scrisul său. Dar solemnitatea graţioasă a unora din poemele sale, vituperanţa adeseori belicoasă – fiindcă într-o foarte dezlănţuită campanie se află implicat eul liric nicicând înzăpezit de nostalgia unor edulcorări –, sunt un fel de bunuri comune ale unui imaginar liric interceptând esenţele cotidianului ca pe o permanentă perspectivare cu tonus decadentist.

Altminteri, poezia pe care ne-o propune volumul Cu faţa la stradă (Cluj-Napoca, Editura „Grinta”, 2015, 80 p.) este resorbită în propriile articulaţii de un ceremonial lucid şi oracular, cu o fezandare a măştilor idilicului cerebralizat cu explozia atâtor „destrămări” ale realului în magma sentimentalismului calp, de o consistenţă estetică, nu în foarte rare cazuri, imbatabilă. Poemele sunt fie îmblânziri ale teluricului, fie desfătări jemanfişiste în rama devoţiunii, experimente maculând iconoclast soclul statuii melancoliei, sau proiecţii ale senzorialului pe ecranul indeterminărilor împrumutate, parcă, unei clasicităţi revivificate. Dar conştiinţa (lirică) e mereu în stare de veghe, viaţa de-acum (şi de-aici) e doar platforma refugiului, cum decorul crispărilor tragice e acest cotidian anost, agrest, climat sulfuros şi adiacent, cât se poate, realului degringoladei în care tot mai anevoios ne mişcăm noi toţi. Devenirea scrisului, în cazul poetei noastre, poartă aura unui construct scenarizând confesivul, cotidianul aglutinant, nuanţele alienării vulnerabile. E un entuziasm reţinut în toate descinderile eului liric, doar luciditatea e însoţitoarea mirajelor adnotării. Un soi de decepţionism frivol întreţine alura vag persiflantă a confesivului, revirimente colocviale supurează în translucidul convenţiilor temporalităţii. Obsesii panteiste, amintiri din experienţa neoexpresionistă a deceniilor trei şi patru din veacul trecut, ajută demistificărilor şi eul face o figură geminată cu iluzia propriei statui. Autoarea vrea şi nu vrea să participe la actul de frondă al decompoziţiei realului şi al „pictării” cortinei dintre lumi: „Stau în balanţa inimii mele/ cu mâinile pline/ de timp aciuat în podul de odinioară/ al palmei, de-a stânga,/ şi nemărginire culeasă din suflet, pe dreapta./ În starea asta stau şi privesc/ cum inseparabile lumi/ se cuvin pretutindeni/ şi sosesc mereu undeva,/ cum nesăbuitele gânduri,/ tigroaice de demult,/ se aşază rănite şi tac./ Tac…dar nu mai tăinuiesc nimic,/ şi înmăntuite de iubire, aşteaptă.” (Inseparabile lumi, p. 46).

Rictusul euforic se supune vârtejului de amintiri, în această lirică miza ontologică fiind colportarea idealităţii. Autoarea are un discurs alert, dar un astfel de mişcat retorism e jocul pregătit în culise, magiile păguboase nu pot „corupe” stilul intempestiv. Alina Marieta Ion arată o bună stăpânire a mijloacelor, un histrionism al demarcaţiilor fiinţei în risipiri prolixe pentru lumea care trebuie să-şi decanteze toate „domesticirile”. Iar poezia înseamnă ambiguul domesticit, limpezirea obsesiilor, evocarea paradoxalului şi nonconformism, mult nonconformism, derutant şi convingător în aceeaşi măsură, definitoriu pentru iconoclastia al cărei titular sigur este eul auctorial traversând cu prudenţă până şi promisiunea labirintului: „Ies în neordine prin deschizătura din creier/ şi bat pe la uşile oamenilor./ Strig pe muţenie dreptul consfinţit la durere,/ ce pornire cu ceaţă şi vertiginoasă năvălire!/ Aprigă la înfăţişare,/ se face grămadă pe genunchi,/ într-o intensă umilire şi deznădejde./ Ce blândă e atunci rătăcirea…/ mecanic înghit risipa de voinţă,/ şi apoi se resorb, domol, minţile la loc.” (Combustie internă, p. 12). Programul estetic al acestei poezii, cu un autor tânăr şi în priza tuturor elanurilor vârstei, este nu doar garantat, dar şi confirmat în bucuria de a visa şi a desăvârşi, astfel, alchimia unei supravieţuiri. Or, chiar sufletul acestei poezii comută revelaţia de a lua în stăpânire, deodată şi decisiv, realul. Alina Marieta Ion a întors cu brio faţa spre lume, spre strada întâmplărilor din cotidian, spre poesie…

 

* Alina Marieta Ion, Cu faţa la stradă, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2015