LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru

Cealaltă faţetă a lucrurilor*

Răbdare, ordine, rigoare, o logică vie, putere maximă de analiză şi sinteză, o bună tehnică de ierarhizare şi sistematizare a materialului – iată ingredientele de bază ale celei mai recente apariţii editoriale purtând semnătura criticului, istoricului literar, sociologului şi profesorului universitar Adrian Dinu Rachieru. Toate aceste însuşiri i-au permis ca, de-a lungul anilor, să redacteze 30 de volume! Treizeci de cărţi reprezentând un raft întreg de bibliotecă! Şi vorbim despre opuri pritocite, consistente, presupunând un travaliu intelectual intens şi un bagaj enorm de cunoştinţe.

Denumită Generaţia orfelină, noua sa creaţie s-a întrupat la finele lui 2014, în cadrul colecţiei Istorie, teorie şi critică literară a Editurii bucureştene Ideea europeană. Subintitulată Mitografii lirice, ea reflectă sugestiv potenţialul ziditor al unui învăţat silenţios şi (relativ) retras, neiubitor de festivisme şi mediatizări excesive, dar robit ireversibil pasiunii ardente întru cunoaştere şi frumos.

În preambulul cărţii, scriitorul ne atenţionează că şi lucrarea de faţă intră în seria celor pregătitoare prefaţând O istorie politică a literaturii române postbelice. El afirmă că rămâne consecvent cu programul anunţat încă de la debut (”Orizontul lecturii”, 1983), înţelegând că, sociologic judecând, nu putem examina obiectiv fenomenul literar retezându-i ombilicul istoric.

De ce acest titlu, de Generaţia orfelină? Fiindcă el invocă – ne explică autorul – o pleiadă creatoare forjată în circumstanţe formative ostile. Ea a fost fasonată de varii oprelişti (lecturi „subversive”, mentori prohibiţi, biblioteci purificate etc..) Dar, concomitent, este şi o generaţie cu rol de trecere, de pasaj. Metaforic spunând, generaţia în cauză nu prea a avut „mamă” şi „tată”. Sau, dacă acceptăm că, totuşi, a avut „părinţi”, ei au fost, cu siguranţă, denaturaţi.

Generaţia orfelină este o scriere prin care Adrian Dinu Rachieru rebranşează circuitului cultural un răstimp frământat. Zbuciumat şi ilustrat de personalităţi distincte aflate într-o necurmată efervescenţă creativă, pe muchea dintre trecutul dogmatic, excesiv ideologizat, şi viitorul întrevăzut ca emancipare din laţul servituţilor social-politice. Autorul purcede la o inventariere a unor creatori aparţinând perioadei anilor 1960 – aşa-numitul interval şaizecist. Perioadă ce începe cu Nicolae Labiş, cel care a inaugurat o nouă epocă de lirism. Conform propriei mărturisiri, scriitorul cultivă o percepţie sociologică interesată, cu precădere, de fluctuaţia recepţiei critice, în relaţia ombilicală text/context. Sens în care totul are o cauză şi un efect, fenomenele neapărând din neant, spontan, ci fiind supuse diverselor condiţionalităţi. Astfel, ne defilează în faţa ochilor o seamă de portrete ale unor poeţi pe nedrept trecuţi în penumbră, ignoraţi, contestaţi, marginalizaţi etc..

Densă, colcăind de idei, cartea are, inevitabil, o latură polemică pronunţată. Însă, dincolo de plurivocitatea opiniilor, persistă credinţa că, în fond, fiecare autor are dreptul la existenţă, întrucât viaţa nu începe şi nu se sfârşeşte doar cu unii sau alţii. De remarcat, în acest sens, echilibrul şi eleganţa demersurilor critice pliate în primul rând pe suport axiologic.

În unele „mitografii lirice”, A.D. Rachieru se apropie mai mult de critica jurnalistică, în altele – de cea universitară. Varietatea lexicală, plasticitatea stilistică şi opulenţa informaţiei îl feresc însă de rigiditatea academică, de o anume scorţoşenie a ei. El îmbină savant elementul melodic (formal) cu cel canonic (de conţinut), rezultând finalmente o producţie unitară şi atractivă. În el, triada critic literar, istoric literar şi prozator aglutinează benefic, reanimând şi reproiectând în scena culturală nume căzute, mai mult ori mai puţin, în uitare. Motiv pentru care restituţia de faţă umple un gol şi deschide o altă perspectivă. Şi pe care, în esenţă, autorul o doreşte epurată de patimi şi criterii extraliterare, prevalând doar componenta estetică şi forţa/umanismul mesajului. Tocmai de aceea unul dintre principalele merite ale volumului constă în faptul că Adrian Dinu Rachieru nu priveşte răstimpul şaizecist cu dispreţ sau cu superioritate gratuită. N-are antipatii, resentimente vădite. Dimpotrivă! El acordă semnificaţie tuturor creatorilor, fiind convins că fiecare a avut ceva de spus. Ceva de etalat, de oferit. După puterea şi iscusinţa personală. Criticul îi relevă aşa cum au fost, fără idealizări, în „ambalajul” lor propriu, cu minusurile şi plusurile lor, cu înălţările şi scăderile lor. Nu-i perie, dar nici nu-i desfiinţează. Senin, păstrează o judecată cumpănită, încercând să desluşească şi alte motivaţii şi resorturi ale protagoniştilor epocii, diferite de cele consacrate oficial şi purtând (aproape) invariabil parafa recepţiei negative scoase din context. Conjunctura „stearpă”, presiunea virulentă a ideologicului, impunerea unor paradigme străine de civilizaţia şi specificitatea naţională, organică, au „strâmbat” pornirea şi viziunea multor literaţi, ghidându-i spre rătăciri vremelnice sau eşuări definitive în plasa himerei ca „necropolă” a spiritului. Pricină pentru care tocmai criticul este chemat să restabilească adevărul şi să pună ordine, atât cât se poate, într-un domeniu aşa de fluid şi de versatil precum cel al artei, în care orice luare de atitudine naşte automat reacţii imprevizibile şi interpretări mai mult ori mai puţin tendenţioase sau abuzive. Fără a ignora aceste realităţi, Adrian Dinu Rachieru „sapă” temeinic în context şi vede şi cealaltă faţetă a lucrurilor – partea pozitivă a lor. Ceea ce înseamnă deschiderea, fisurarea dogmei, emanciparea, la urma urmei, înălţarea, zborul spre infinit, desprinderea din adezivul concreteţii sufocant-terestre şi infuzia oxigenului proaspăt, regenerator.

Prin exponenţii săi cei mai valoroşi, contingentul şaizecist şi-a migălit un postament, o trambulină de pe care, ulterior, s-au lansat nume grele ale literaturii autohtone. Fie şi numai din acest motiv, Generaţia orfelină – cu tot caracterul ei polemic accentuat – reprezintă un act reparator. Este o poziţie la care autorul s-a raliat din start, conform principiului sine ira et studio (fără mânie şi părtinire).

Corelaţia dintre Istorie – ca generatoare a evenimentelor şi individ – ca victimă a lor – este avută permanent în vedere, ca un raport de cauzalitate imposibil de eludat. De-altminteri, pe această conexiune se centrează arhitectura cărţii – argumentaţia criticului fiind subsumată (aproape) în integralitate legităţii ei. (Desigur, un contraargument s-ar referi inevitabil la aspectul convingerii intime a creatorului exaltând conştiinţa personală şi plasând în prim-plan forţa de a rezista presiunii de orice natură şi compromisului. Cu alte cuvinte, opţiunea îţi aparţine, decizia fiind exclusiv a ta. În fond, nimeni nu te obligă să îmbrăţişezi cauze străine de credinţa şi structura ta. Asemenea atitudini au fost însă rare, fiind socotite mai degrabă ca „excentricităţi” prin apariţia şi semnificaţia lor. Dacă vizăm îndeosebi chestiunea tăriei de caracter şi a (o)poziţiei unora în faţa ispitelor politico-administrative ale timpului, aici ar fi mai multe de spus. Oricum am privi însă problema, un lucru e cert: aflat sub vremuri, fie şi cumplit de grele, omul nu-şi poate înăbuşi sensibilitatea, surplusul sufletesc, chiar cu preţul direcţionării sale improprii sau eronate. Acuma, cât şi cum s-a implicat în această „direcţionare”, ţine de un mecanism psihologic al cărui blindaj e dificil de pătruns, întrucât depinde de tainele esenţiale ale fiinţei).

Generaţia şaizecistă a fost, într-adevăr, una de „orfani”. O generaţie a nimănui, dar regăsită într-o amplă şi febrilă aspiraţie comună: aceea a lepădării lestului originar şi a propulsării dincolo de Necuprins, acolo unde, probabil, a aflat dezlegările obsesiilor recurente. Cartea se adresează deopotrivă specialiştilor şi publicului larg, care, astfel, au ocazia de-a cunoaşte (şi înţelege) mai detaliat acea perioadă atât de tensionată şi de provocatoare, dar şi atât de fecundă în plan artistic, a anilor '60. Epoca spargerii tiparelor şi a eliberării din corsetul dogmei ideologice şi a canoanelor proletcultiste.

Se ştie că frumuseţea unei păduri nu este dată numai de copacii uriaşi, monumentali, ci şi de arbuştii care umplu golurile şi completează decorul. Tocmai de aceea, să extragi din mâzga existenţială semnificativul, bobul de mărgăritar, pentru a-l valoriza contextualizând obiectiv, reprezintă un act de probitate necesar şi binevenit al cărturarului Adrian Dinu Rachieru, care, cu acest volum, întregeşte în chip remarcabil portofoliul istoriei noastre literare.

* Adrian Dinu Rachieru, Generaţia orfelină, Editura „Ideea europeană”, Bucureşti, 2014