LECTURI PARALELE

Florin-Corneliu Popovici

Maria Niţu şi Reciclare la cubul Rubik

Maria Niţu scrie o proză detabuizantă, preponderent vitalistă, cu tentă mobilizatoare. Ideea de,,reciclare” din titlu, la o primă vedere,,ecologistă”,,,bio”,,,activistă”, în strânsă legătură cu protejarea mediului înconjurător, vizează în fapt un proces de epurare a mentalităţilor retrograde, de purificare a mediului cultural şi social de încrâncenări inutile, de viziuni sumbre, de păguboase hipergonflări ale eului şi de bătălii dinainte pierdute. Totodată, e reciclarea percepută ca primenire, ca eliberare de sub zgura pesimismului şi a însingurării, ca redescoperire a sinelui, ca reciclare în sensul antiblazării, a felului de a scrie, de a trăi şi de a percepe universul, dând curs unor noi tentaţii. Urmare a acestora, autoarea vine în întâmpinarea cititorului cu un mănunchi de texte în marea lor majoritate străbătute de obsesia pentru coloristică. Deloc întâmplător, proza scurtă care deschide volumul se intitulează CromColor SRL, iar cea care-l încheie circular, nu mai puţin,,pastelată”, Anotimpuri Fata Morgana. Carte de tip invitaţie la vals şi la zâmbet, Reciclare la cubul Rubik refuză viaţa în alb şi în negru, negativul fotografic, surogatul existenţial şi,,neputinţa de a fi”. Inspirându-se din geniala invenţie ce a cucerit întreaga planetă, Maria Niţu suceşte pe toate feţele realitatea crudă, alienantă, încercând, într-un soi de altruism sui generis, să identifice soluţia salvatoare, de ieşire din impas, într-o formulă combinatorică numai de ea ştiută. Scriitoarei îi repugnă Bucureştiul-gri, spre pildă, dar renaşte din propria-i cenuşă când viaţa devine o imensă paletă de culori vii. Cromoterapia şi logoterapia (cele care definesc starea de bine) sunt considerate două domenii de referinţă, două soluţii relativ simple, cu condiţia să existe determinare şi deschidere. Parte din personajele scriitoarei sunt fie artişti consacraţi, fie cu sensibilitate de artist, esteţi, calofili, vibrând la frumos. Sensibilitatea de care dau dovadă însă îi face vulnerabili, iar gândul de a schimba lumea în bine, naivi, utopici,,,paradisiaci” întârziaţi. Atelierul de pictură este echivalentul Centrului, topos eleat al pătrunderii într-o lume a sacrului, athanor al creaţiei reiterată la nivel microcosmic.

La Maria Niţu,,Clubul «Celor Care Văd Viaţa în Roz»” (p.13) este frecventat de cei pentru care lumea e făcută din culori, visele au nuanţe dintre cele mai diverse, plăcute, timpul are culoare verde şi pulsează de viaţă, emoţiile şi amintirile au corespondent în cromatică, albastrul e în strânsă legătură cu feminitatea, iar culorile împrumută calităţi antropomorfic-taumaturgice:,,Și culorile au sensibilitatea, psihologia şi forţa lor, de parcă ar fi nişte suflete din eter, cu care ai vrea să comunici, cu cele calde te provoc la ceea ce nu ai îndrăznit până acum, cu cele tari ori reci în singurătate, te pot calma...” (p.12)

Nu în toate prozele sale scurte Maria Niţu apare în ipostază de visătoare-artistă. Există momente când scriitoarea, un subtil observator al realităţii, devine brusc lucidă, conştientă de paradigma umană alambicată şi de contextul bulversant în care îi este dat să trăiască, de unde schimbarea dramatică de ton, de la cel adolescentin, nostalgic-evocator, impregnat de feminitate şi de lirism, la cel matur, rezervat, echilibrat, confesiv abrupt, necorupt de tentaţiile evaziunii în universul purist. Prezenţa agresivă a mass-mediei şi a bombardamentului informaţional contribuie la instalarea stării de spleen, alienează, corupe, creează iluzia puterii, ia prizonieri, readuce sub ochi lumea gri. Frazele care denunţă acest proces devitalizant au valoare de sentinţă, cuvintele narcotice, cu caracter halucinatoriu, se succed cu viteza trenului care intră în şi iese din tunel, logica are de suferit, topica îşi pierde rigoarea, delirul se instalează perfid şi preia brutal conducerea. În aceste condiţii, ludicul dezertează şi trece în tabăra ironiei amare, nonsensul devine unicul sens:,,sunt informata nedormită puternică e dimiseară ca să o iau de la capăt...[…]

merde amânare sine die acum sunt cheală de putere şi neputincioasă caput inform gelatinoasă ca o moluscă un virus vitejesc americăneşte se războieşte cu Ian Înţeleptul în Golful Îndepărtat l-am prins l-am detectat a şters tot o sancta simplicitas zilele următoare o coală ministerială goală credit semnat în alb tabula rasa mon cher Subject virus warning this is a new Trojan horse virus sugerimos... ” (p.24)

Tot în sfera manipulării, a zonei gri, a existenţei de tip underground, a profitului ilicit obţinut de pe urma ignoranţei, se înscrie şi iniţiativa unor pretinşi întreprinzători care le propun celor neinstruiţi să cumpere pământ pe Lună:,,La sediul«Ambasadei Lunare» de pe strada Nerva Traian, se făceau tranzacţii funciare cu hectare selenare. Dacă tot plăteşti de ani de zile o casă pe Pământ, cu plată lunară, în rate regulate, de sute de euro, de ce n-ai achiziţiona Pământ pe Lună, cu plata pe Pământ?!” (p.27). Aspectul de şotie (,,Cetăţean Lunar” cu,,Titlu de Proprietate atât pe Pământ, cât şi pe Lună”-p.27;,,Acolo vom forma Societatea «Lunaticii fără frontiere» […]”-p.31), de idee manipulatoare bizară sau de fantasmagorie care-şi face adepţi din tot palierul social, aduce a Călătoriile lui Gulliver sau, când absurdul depăşeşte cotele de avarie, cu Paranoia Schwartz a lui Gheorghe Schwartz. Nu scapă de sub tirul ironiilor nici tarele proverbiale ale românilor, de unde accentele puternic persiflant-moralizatoare.

Structural, Maria Niţu pare a fi o persoană jovială, optimistă, iubitoare de lumină, de culoare, de umor, de semeni. Prin extrapolare, în contra contextului social, economic şi politic actual contondent în care scriitoarea creează, în textele cu umor inclus, ea împărtăşeşte acelaşi destin cu personajele sale căzute din Lună. Chiar şi atunci când se surprinde pe sine în pase proaste, melancolic-depresive, prozele sunt pledoarii în favoarea bucuriei, a trăitului,,colorat”, celebrator, frumos, cu zâmbetul pe buze şi cu acces la informaţia ziditoare, de tip cunoaştere.

Pe principiul dualităţii ilustrate de binomul Ianus-bifrons, prezentul volum alternează masca serioasă cu masca ludică, tonul grav cu tonul jovial.,,Farafastâcurile” şi dichisurile declarate ale Mariei Niţu îmbracă uneori haina cugetării filosofice:,,Doar în artă transgresăm totul, în reciclarea din artă totul e posibil, ca la radio Erevan.” (p.43) sau,,Și trupul şi sufletul omului sunt reciclabile, şi viaţa şi moartea omului sunt reciclabile.” (p.44) Nu puţine sunt situaţiile când deznodământul prozelor scurte ale Mariei Niţu dă peste cap toate pronosticurile, dezavuând finalul liniar, previzibil. De aceea, cartea se citeşte într-un ritm alert, plăcerea lecturii fiind dată de schimbările bruşte de situaţie, de alternările de ton şi de loviturile de teatru care modifică raporturile dintre aparenţă şi esenţă, dintre suprafaţă şi profunzime. E cazul gramofonului din vitrina anticariatului dorit cu asiduitate (Gramofonul de la rever ) care se dovedeşte în final doar o banală reproducere din mucava, o piesă grosieră de recuzită, de unde falsificarea realităţii, deziluzia personajului. De aici, ideea poate funcţiona ca leitmotiv pentru viaţa în ansamblul ei.

De la idei bine conturate, susţinute de miez narativ, Maria Niţu trece cu uşurinţă la textul de tip fragmentarium, laborator de creaţie, unde idei disparate, notaţii fulgurante, gânduri rebele, disparate, de tip talcioc, creează impresia de delir ideatic. Opuse haosului (un haos programat, rampă de lansare pentru prozele,,serioase”) sunt textele de factură poliţist-detectivistice ce menţin suspansul (Impresiologisme ), cu personaje antrenate în descoperirea misteriilor.

Iubitoare de culoare şi de nuanţă (există culori şi nuanţe şi în sfera cuvântului, dar şi în definirea stării de însingurare), scriitoarea, ce împarte oamenii în,,oameni coloraţi şi oameni inodori, incolori, insipizi” (p.74), foloseşte ca simbol artistic curcubeul. Drept urmare, Oamenii curcubeului nu pot fi decât oamenii buni, providenţiali, oamenii cu suflet deschis, solari, creatori, modele de urmat. Celebrul dicton,,Nihil sine Deo”, laolaltă cu,,Fiat lux”, e plasat de Maria Niţu în sfera artelor plastice:,,Dumnezeul culorilor e de fapt lumina, fără atâta literaturizare. Culorile există cică, în funcţie de reflexia sau absorbţia luminii, trebuie să i se ridice sanctuar de veneraţie. Fără lumină lumea ar fi fără culoare, şi atunci?! nu ne-am mai putea juca cu mărgele colorate…”(p.70)

Există momente pe parcursul cărţii când Maria Niţu se exprimă în culori, când culorile îi nuanţează emoţiile şi sentimentele. Ochiul prozatoarei, asemenea ochiului artistului plastic, vede şi,,altfel”, dincolo de cuvântul obişnuit, de cărarea umblată, de imaginea încremenită. Între metaforă şi culoare se produce un transfer de sens şi de semnificaţie, metafora devine culoare, iar culoarea metaforă. Estera sau Candia, femeia-curcubeu sau femeia,,dulce”, candidă, personaj emblematic (un fel de Ariadnă călăuzitoare), traversează proze multiple. În seama acestora sunt puse cugetări pline de miez, de poeticitate şi de estetism:,,Pentru mine, oamenii învăluiţi în galben pozau drept oameni calzi, iubitori până la gelozie, din prea multă dragoste, galbenul ca arhetip al comunicării, al înţelegerii, mă învăţase Fielding, l'entendement, complaisance, dacă roşu e arhetipul tatălui-sursă, poate de aceea îl doresc pătimaş, când mă simt orfană, fără niciun Dumnezeu, fără Dumnezeu-tatăl …” (p.72)

Opus rogvaivului curcubeu, e albul salonului de spital, un alt simbol des întâlnit în prozele scurte ale Mariei Niţu. Nu e albul virginal al zăpezii, ci albul clinic, aseptic, impersonal, albul care aneantizează şi claustrează. Situaţia o întâlnim în Pubi din Căpâlnaş Expres, o proză în alb şi în negru, unde naratoarea, alter ego-ul scriitoarei, chestionează o localnică în privinţa castelului de la Căpâlnaş, ce aparţinuse cândva familiei Mocioni, rechiziţionat şi transformat de autorităţile comuniste în spital de psihiatrie. E momentul poveştii din interiorul poveştii, jurnalul ultimului conte Teleki, drama familiei Teleki- Mocioni impresionând prin gravitatea relatării şi prin destinul nedrept al personajelor. La fel de sumbră este şi Gerontofisme, ce prezintă ingratitudinea societăţii faţă de pensionari. Toposul preferat de astă dată este očko-ul, talciocul bănăţean, spaţiu coagulant, mercantil, de tranziţie. Personajele, dintre cele mai diverse, de unde şi contrastele sociale: bătrânul cerşetor, mireasa, bătrânul cu teamă de femei, unchiul Candiei, bătrâna nevoiaşă de pe treptele bisericii, bătrâna cerşetoare de pe scările metroului. Alături de acestea stau statisticile sumbre (şi aici rolul de subtil observator social al Mariei Niţu este evident), care consemnează sec îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratei natalităţii, rata alarmantă a deceselor şi a sinuciderilor etc.

La Maria Niţu, nebunii instituţionalizaţi, pensionarii şi meşterii din vechime (Ferenczi-baci) trăiesc drama inutilităţii şi a marginalizării. Pentru ei, existenţa refuză să li se mai arate sub forma curcubeului policrom. Că viaţa nu este întotdeauna numai feerie şi culoare, o demonstrează paginile în care,,cioraniana” Maria Niţu, cea care are oroare de singurătate, formulează subtile definiţii despre melancolie, pe care le dezvoltă mai apoi poetic:,,Melancolia e o maladie saturniană [...]” (p.108),,,Melancolia e Ianus cu dou ă feţe, e Hyde şi Jeckel. Melancolia e regina nopţii, dar tot în noapte apar coşmarurile cu demoni negri.” (p.110),,,Alteori Melancolia e ca o copilă elegie, o jeluire ori e numai voluptuoasă depresie, e deprimare gelatinoasă, ori e apatie a umbrei.” (p.110) Uneori, singurătatea-Soledad dobândeşte calităţi antropomorfice, metamorfozându-se în prieten şi martor tăcut al trecerii-petrecerii scriitoarei. Singurătatea şi umbra sunt repertoriate cromatic. Au însă o culoare paradoxală, o nonculoare, aş putea spune:,,Toate umbrele pot fi blonde, brunete, roşcate sau şatene, fără diferenţă de rasă, de culoarea părului ori a feţei. Nici în vis nu-s umbre colorate. Au toate aceeaşi culoare, nu negrul clasic, ci acea culoare specială străvezie, doar a umbrei.” (p.127)

Pe principiul cubului Rubik, Maria Niţu roteşte sensul cuvintelor după bunu-i plac.,,Reciclarea” în proză vizează schimbarea paradigmei unor expresii celebre, descartes-ianul,,Cogito ergo sum” devenind,,Am umbră, deci exist!” (p.128)

Reciclare la cubul Rubik se doreşte un antidot la singurătate, la singurătatea,,rea”, blestemată, stearpă din punct de vedere creativ:,,mai este şi nevoia de singurătate pentru creaţia artistului. E singurătatea fertilă, care te face părinte de copii, unde îţi plămădeşti « copilul»cu migală [...]” (p.174)

Ce are în comun cartea Mariei Niţu cu celebrul cub al lui Rubik? Artistic vorbind, cromatica prozelor de tip faţetă, diversitatea unghiurilor de vedere, rotaţia perspectivelor, imaginile de tip caleidoscopic,,,codurile” şi cheile de lectură.

Deşi este un concept abstract, singurătatea e teribil de concretă şi de dureroasă. Dacă în poezie şi în proză singurătatea poate fi descrisă, ilustrată,,,tocmită”, în artele plastice devine problematică figurarea ei. În locul singurătăţii şi a tânguirii lui Iov inserată în pasajul de final, e de preferat prezenţa,,celuilalt”, a,,petei” de culoare în viaţa fiecăruia dintre noi. După cum există un timp pentru orice, există un timp şi pentru culoare. Felul în care ştim să mânuim zarul-cub numit viaţă, ţine de prestidigitaţie, ceea ce este artă, artă cu metodă:,,Și singurătatea poate fi în afara anotimpurilor. Doar cea de mucava e după cum o fixează artiştii, şablonard, în iarnă ori toamnă – anotimpuri ale însingurării. Cea adevărată poate fi şi primăvara ori vara, chiar mai crâncenă în toată acea explozie de rodire. De n-aş fi niciun anotimp! Uneori nici măcar al naşterii mele, cum Iov voia să-şi scoată ziua naşterii din calendar. [...] Câte timpuri şi câte anotimpuri, dincolo de timpul meu, pe care-l ţin în palmă ca pe un zar hazard, să-mi joc într-o veselie cămaşa la zaruri...” (p.192)

* Maria Niţu, Reciclare la cubul Rubik, Timişoara, Editura „Eubeea”, 2014, 193 p.