ACCENT LIRIC
Vasile Dan
Mesaje SOS*
Resemnat a se izola singur printre cărţi, la ţară, în Surduc (Sălaj) şi a nu participa la competiţia pentru poziţia de lider al promoţiei sale echinoxiste – din care făceau parte unul şi unul, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Al. Vlad, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Virgil Podoabă – Viorel Mureşan scrie intens, cumva în clandestinitate literară. Trimite rar şi primeşte şi mai rar mesaje în şi din lume prin poştaşul rural, un fel de agent privat literar fără conştiinţa de sine. Sînt mesajele lui SOS ale unui surghiunit? Uneori se pare că da.
Poştaşul rural este o antologie de autor. O selecţie de poeme din cele zece cărţi de poezie publicate de Viorel Mureşan pînă acum. Criteriul a fost acela al iminenţei textelor, aşa cum mărturiseşte într-un cuvînt înainte autorul însuşi: „Criteriul de alegere a poemelor mi-a venit instantaneu: intră numai acelea care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia că au fost scrise într-o singură noapte, cît viaţa mea de lungă” (p. 5). Cu toate acestea, în pofida senzaţiei tari de legătură între poeme, precum ar fi „fost toate scrise într-o singură noapte, cît viaţa mea de lungă”, poemele poartă pecetea, patina timpului cînd au fost scrise, a momentului biografic, dar şi a atmosferei literare illo tempore, deşi autorul nu precizează nimic în acest sens: nici cartea în care au apărut mai întîi poemele, nici editura, nici anul etc. Vrea să le propună pe toate ca aparţinînd aceluiaşi suflu poetic. Din fericire nu reuşeşte. Aşa că poemele sînt o poveste lirică temporală, epică i-aş zice printr-un oximoron, cu mai multe feţe şi faţete ale aceluiaşi eu liric. Toate meritau noua pagină tipărită, fiind vorba de avatarurile expresive ale unui poet autentic de o sensibilitate sclipitoare şi de o remarcabilă mobilitate stilistică.
Primele poeme antologate conservă, firesc, retorica lirică a „Echinoxului” celei de-a doua promoţii lirice (anii 1975-1980). Un expresionism rafinat, livresc, sibilinic. Cu particularitatea adusă de Viorel Mureşan, aceea a referinţelor biografice, agreste sau vag folclorice radiografiate însă oarecum savant prin filtrul expresiei noi, specific echinoxiste: „Toată adolescenţa în aşteptarea unei eclipse// cu ciobul afumat în incendiu/ uneori îl priveai pe bunicul şi din cărunt/ devenea foarte tînăr/ ochii mai negri ridurile atenuate,/ nu ştia el cum arată prin geamul acela./ De-asta accepta jocul de-a fotograful/ oriunde-l prindeai. Odată l-ai fotografiat cu bunica/ şi cicatricea ei de la tâmplă a ieşit în poză o floare/ cenuşie” (p. 9).
Încă din această perioadă lirică se iveşte un alt Viorel Mureşan, vreau să spun diferit, surprinzător de stilizat şi pur metaforic, în poeme scurte, un fel de haiku-uri necanonice: „doar eu/ ruginesc în lumină/ ca un capăt de sârmă ieşit/ dintr-un pod” (ultima carte poştală, p. 48).
Apoi o nouă criză lirică atinge Viorel Mureşan atunci cînd lasă frisonul metafizic să se exprime liber: „moartea/ nici ea nu vine dintr-odată/ la o oră cândva hotărâtă/ vine pe rând/ cum ies şobolanii la baltă/ să se adape/ cum se adună frigul iernii/ în bare metalice” (Copilăria se pierde ca o şosea printre două şiruri de case, p. 56). Asta nu înseamnă că el renunţă, precum ceilalţi echinoxişti autentici la splendoarea expresiei, a sugestiei livreşti rafinate: „ţin cu pleoapa apusul/ să nu se prelingă în mine// ce vei face tu/ care ai o mie de ochi” (Poezie de buzunar, p. 59).
În mod cu totul surprinzător pentru un poet care cultivă ceremonialul liric, bine lustruit, apare în poezia lui Viorel Mureşan şi un filon ironic. El nu ţine însă de aspectele derizorii ale vieţii cum te-ai aştepta, ci tot de metafizică: „undeva în oraş curge o ţeavă/ ceva mai încolo în univers cade ploaia/ şi toţi o lasă să cadă” (pietrele nimicului, p. 65). De aceeaşi natură e şi distihul: „ o tânără femeie ţinea copilul ridicat deasupra ei:/ fotografia cu el împrejurimile” (Fotograful, p. 76).
Este vizibilă în antologia Poştaşul rural această alunecare a poeziei lui Viorel Mureşan, dinspre începuturi livreşti cu inserturi consistente de real biografic spre densitatea unor micropoeme ingenios metaforice.
Deloc melancolic, chiar şi atunci cînd dă expresie unui frison existenţial sau unei intuiţii negre, Viorel Mureşan se dovedeşte, în orice ipostază a poeziei sale, un rafinat desăvîrşit care joacă comedia unui stîngaci al emoţiilor pure.
* Viorel Mureşan, Poştaşul rural, Editura „Şcoala Ardeleană”, 2015, 164 p.