CONTACT

Octavian Doclin, Baletul de noapte, 2015

În noul său volum, Baletul de noapte, 2015, după închiderea Cercului, la 65 de ani, Doclin dansează pe muchie de cuţit – riscant şi impasibil – între asumarea biografiei şi căutările iluzorii ale unui fals tratat de disperare. Notorietatea clandestină, penitenţa, viaţa de subterană a omului singur, însoţit doar de fantomele sale, biciuirile, odihna la piatra Eben-Ezer sunt secvenţele rituale ale unui căutător de iluzii cu memoria zdrenţuită. Încă din primul poem al primului ciclu el îşi declamă aspiraţiile şi eşecul. Iopostaza poetului „curat şi nebiruit” a mai pălit în favoarea „desenului secret” al unui balet macabru:

„a început cu sala goală/ protagoniştii au aşteptat un timp/ după care s-au topit/ în baletul lor de noapte/ singurul/ în final au observat/ cum în absenţa vreunor aplauze/ umil şi părînd înfricoşat/ părăsea arena cu un obiect sub braţ/ care mai tîrziu se descoperi a fi un manuscris/ însuşi – aşa presupunându-se acum -/ cel care a imaginat/ această formă de existenţă” (premiera ). Principalele motive care haşurează tema bătrâneţii şi a rememorării sunt: memoria scribului, îndoiala, remuşcarea, decăderea lumii şi agonia. Atras de desenele secrete ale timpului, de „marea fără margini” a Cuvântului, de dragoste, eroare şi moarte, poetul pendulează între delir şi luciditate, dăltuindu-şi în imagini propria mitologie: Scrib, Stăpân, Poet, Profet, Sacerdot, Pivnicer, Domeniu. Poetul care şi-a legat numele de destinul şi de existenţa minerilor din Banatul montan îşi gestionează – în clipele de luciditate – zăcământul subteranei docliniene, cu speranţa unui nou început şi al unei noi curgeri:

„S-a închis subterana docliniană/ cum mina de uraniu de la Ciudanoviţa/ urmele poetului prin pajiştile ei/ asemenea preţiosului zăcămînt/ sunt conservate astfel/ pentru explorări viitoare/ (aşa să fie).” (Zăcămîntul )

(****)

N.R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.