CRONICA LITERARĂ
Andrei Mocuţa
poet, prozator, Arad
Subconştientul imaginar al Itacăi*
Pentru mine, Mircea Mihăieş este în primul rând profesorul. Chiar dacă îi urmăream cu interes articolele polemice din România literară cu mult timp înainte să îl întâlnesc, adevăratul prilej de a-l cunoaşte l-am avut atunci când i-am fost student. Din propria experienţă pot spune că primul contact cu un scriitor pe care l-ai apreciat în textele publicate dar pe care nu l-ai mai văzut niciodată înainte îţi poate provoca fie cea mai cruntă dezamăgire, fie un entuziasm imposibil de reprimat. Nu există cale de mijloc. La primul curs al profesorului Mihăieş am trecut, pe rând, prin ambele stări. Am resimţit dezamăgirea atunci când mi-a dărâmat crezul literar din timpul studenţiei mele şi a catalogat doi autori pe care pur şi simplu îi veneram atunci, J. R. R. Tolkien şi Gabriel Garcia Marquez, drept scriitori de duzină, ultracomerciali şi supraevaluaţi. Ceea ce nu ştiam, însă, era faptul că dis creditarea celor doi monştri avea loc într-un anumit context, un context care mi-a provocat şi entuziasmul ulterior. Despre ce credeţi că poate fi vorba dacă nu despre contextul unui monolog neîntrerupt şi efervescent de o oră şi jumătate despre James Joyce?
În al doilea rând, cea mai puternică ipostază a lui Mircea Mihăieş este aceea de scriitor. Profesorul de literatură americană nu se limitează la publicarea cursurilor sale de specialitate la edituri academice şi universitare în medii restrânse şi obscure, ci este o prezenţă vie în cultura românească, recunoscut pentru uşurinţa cu care descifrează textele solicitante ale unor autori încifraţi pe care de multe ori nici nu ştii de unde să îi apuci, precum William Faulkner şi James Joyce. Cartea despre Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha îndrăznesc să spun că are structura unui roman în etape, căci Mircea Mihăieş nu scrie critică literară, ci un amestec reuşit de criti-ficţiune.
Chiar dacă spaţiul american l-a atras încă de mic din poveştile bunicilor ardeleni care au muncit în zona Detroit şi declară făţiş că America este pentru dânsul o chestiune profesională, Mircea Mihăieş a fost atras şi de scriitura unor autori de limbă engleză de pe teritoriul Marii Britanii, cel mai elocvent exemplu fiind scriitorul irlandez James Joyce, al cărui roman Ulysses este subiectul de dezbatere al celei mai recente sale cărţi (dacă putem numi carte un tom de 1013 pagini), dar şi scriitorul englez Tony Judt şi scriitorul american de origine britanică Raymond Chandler, un prozator de mare forţă, care a depăşit graniţele genului policier şi în a cărui operă impresionantă Mircea Mihăieş a intreprins neobosit o muncă detectivistică prin care să descifreze Metafizica detectivului Philip Marlowe.
Nici măcar benzile desenate (sau ceea ce americanilor le place să numească cu mândrie graphic novels) nu îi sunt străine, volumul dedicat personajului pirat Corto Maltese întregeşte paleta hobby-urilor sale culturale. Dincolo de afinităţile sale literare, Mircea Mihăieş a dezvoltat de-a lungul timpului şi o ureche sensibilă pentru muzica de bună calitate, studiul dedicat lui Leonard Cohen şi nenumăratele eseuri despre albumele lui Bruce Springsteen fiind o dovadă în acest sens. Mai mult decât atât, cercetătorul timişorean aduce în discuţie până şi existenţa unui discurs muzical joycean, în capitolul Sirens din Ulysses:
„În realitate, putem vorbi mai degrabă de un amestec subtil al muzicii şi literaturii, de crearea unui nou tipar artistic. A accepta orbeşte sugestiile lui Joyce înseamnă a restrânge semnificaţiile capitolului prin comparaţie cu întregul. Sirens nu e nici pe departe doar ilustrarea unei variante muzicale anume (ori a unei combinaţii de modalităţi, de la sonată la simfonie). E o creaţie în sine, un altoi în continuă expansiune. (…) Analiza textului din perspectiva componentei muzicale indică eforturile lui Joyce de a concilia două formule de care se simţea atras în egală măsură, ambele mizând pe valenţele euforiei. Când nu cântă, protagoniştii fac jocuri de cuvinte ori se dedau unor exerciţii incantatorii bazate pe forţa de impact a sunetului: onomatopeea, aliteraţia, asonanţa, repetiţia, staccato-ul.” (p. 576, 579)
În al treilea rând, Mircea Mihăieş este un polemist şi pamfletar rasat. Remarcile sale contondente l-au aşezat în galeria celor mai atacaţi şi disputaţi intelectuali, alături de H. R. Patapievici, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Se declară un tip exigent, un cârcotaş, un cusurgiu, un individ nemulţumit de el însuşi şi cumva în cheia acestei autocaracterizări trebuie să anticipăm demersul său homeric de trei ani şi jumătate de a călători prin spaţiu şi timp în subconştientul imaginar al propriei sale Itaca:
„Istoriile literare şi analizele critice vorbesc, aproape fără excepţie, despre Ulysses ca despre un monument de vârf al modernismului, despre o radicalizare a diferenţelor stilistice şi teoretice faţă de literatura tradiţională. E o etichetă a romanului rămasă intactă până azi. O simplă comparaţie între formele de compoziţie romanescă (îndeosebi folosirea amplă a monologului interior, a fluxului conştiinţei, a subiectivităţii percepţiei temporare şi „evacuarea” autorului din paginile cărţii sale) explică şocul reprezentat de apariţia romanului. (…) Ceea ce a speriat, în 1920, n-au fost neapărat descrierile explicite din capitole precum Circe sau Penelope. De bine, de rău, astfel de lucruri se mai văzuseră în literatură. Cu adevărat ameninţătoare a apărut posibilitatea ca un bărbat onorabil să fie surprins într-o scenă de autoerotism desfăşurată într-un loc public.” (p. 12)
În aproape toate cărţile sale, Mircea Mihăieş debordează de o fascinaţie criminal-literară pentru autori sau subiecte (Faulkner, Joyce, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea) de care alţi congeneri se feresc să le abordeze din cauza dificultăţii lor crescute. Farmecul şi meritul lui constau în faptul că reuşeşte să le interpreteze straturile ermetice, hermeneutice şi intertextuale într-o cheie romanescă proprie, accesibilă şi cititorului neiniţiat:
„Nu există nimic ascuns, nimic care să nu-i fie accesibil cititorului în forma sa cea mai directă. Derutantă e doar viteza derulării evenimentelor şi, mai ales, frecvenţa incontrolabilă a metamorfozelor – corporale sau doar a îmbrăcămintei. În ciuda formei dramatice, textul e imposibil de pus în scenă, deoarece ar fi necesară abilitatea şi viteza unui iluzionist pentru a schimba costumele, pentru a şterge distanţa şi diferenţa dintre animat şi inanimat.” (p. 702)
Corpul principal al volumului Ulysses, 732. Romanul romanului este structurat în optsprezece insule din itinerarul odiseic, fiecare dintre ele fiind echivalentul unui cerc hermeneutic urmând a fi descifrat. Numai titlurile capitolelor în sine lasă de înţeles că talentul lui Mircea Mihăieş nu se limitează doar la acela de critic. Iată câteva exemple: „Marea de culoare verde-flegmă”, „Patul cuplului Bloom scârţâie sugestiv”, „Molly Bloom se miroase pe sine”, „Redactorul-şef înjură birjăreşte”, „Intriga se prăbuşeşte sub greutatea cuvintelor”, „Eroul devine femeie, delirează şi naşte”, „Molly Bloom iubeşte din toate poziţiile” etc.
Faptul că Joyce este un scriitor obsedant pentru Mircea Mihăieş nu mai miră pe nimeni după ce autorul timişorean reuşeşte performanţa, probabil, neegalabilă în istoria criticii literare de a scrie un studiu mai lung decât opera analizată. Cunoscându-i ambiţiile şi ardoarea cu care vorbea la cursuri nu numai despre Ulysses, ci şi despre celelalte cărţi ale lui Joyce, Finnegans Wake şi Dubliners, pot specula că Mircea Mihăieş a făcut un pariu cu sine atunci când s-a înhămat la un asemenea proiect. Un pariu pe care, după parcurgerea celor peste o mie de pagini, orice cititor trebuie să fie de acord că autorul l-a câştigat cu mult timp înainte de a-l începe.
* Mircea Mihăieş, Ulysses, 732. Romanul romanului, Iaşi, Editura Polirom, 2016, 1013 p.