CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Cuvintele ca interfaţă*

Interfaţă între minte şi lume. Între minte şi mîna care ţine pixul sau butonează la tastatură. Între ureche şi minte. Între minte şi gură. Între sine şi celălalt. Între cuvintele ‘poetice' şi cele poetice. Între un text şi altul. Între transparenţa aerului şi albul hîrtiei. Şi aşa mai departe. O interfaţă, bineînţeles, imperfectă. Supusă erorilor, ca tot ce ţine de uman. Şi exploatabilă, valorificabilă ca atare, bunăoară în volumul de faţă*.

Mai întîi, o micro-antologie, necomentată a ceea ce se cheamă, aici, glitch, extras cu penseta, în ideea că e vorba de nişte nuclee de cristalizare într-o substanţă încă neaşezată: „Cine sunt/ Eu” (Glitch cu mine); „Acum văd:/ Ceva ascuns/ În corp/ l-a ruinat/ iremediabil” (Glitch cu frica); „Cât de puţini/ văd în vers/ o excelenţă/ Eu nu ştiu/ literature/ dar fratele/ meu/ ştie” (Glitch cu frate); „Tu din dreapta socialistă/ Eu din stânga naturistă/ Nu ne-unim/ Ci pândim/ stăpânim” (Glitch cu starcraft); „În bus/ Am încercat/ Să te conving” (Glitch cu raportor); „Cade ţeasta/ Pică faţa/ Bagă casca/ La plimbare” (Glitch cu poliglot). Încălcîndu-mi promisiunea de la începutul acestui paragraf: o redescoperire a copilăriei: întrebările (aparent) inocente, dorinţa de apropriere a lumii prin cuvinte, apoi a cuvintelor înseşi, sau viceversa (nu contează), urmată de stăpînirea prin ludic a ceea ce a fost cucerit, lipsa de prejudecăţi (vorbim de cele transmise social, înlocuite cu cele descoperite pe cont propriu). Pe scurt, (re n)-descoperirea lui Rimbaud.

Concret, avem un discurs aparent normal, însă plin de capcane; nimic nu e ceea ce pare a fi la prima vedere: „şi-alei în care toamna doar mimează/ o ploaie bravă, săltăreaţă”, un ton voios, ce nu se sfieşte să împrumute din numărătorile jocurilor de copii: „«o floare/ Un crin/ Parfumul cel mai/ Fin»”. Mai departe, folosirea tuturor cuvintelor la îndemînă, fie ele forme lingvistice locale, uneori incorecte, cu care autorul se joacă cu voluptate: trepţi, se gată, numai ce se merită, aiceaşa, moimă, zgrumşită, valăul, teneş, uneori barbarisme, unele din ele parte a unui nou limbaj, a unui nou argou cool, a unui nou jargon profesional: curcubee chemicale, adminul, vapour, betoane colate, spongi, delay, feeling, bufeie, hardcoreală, pitch, lucurile, gaming, workshop, decadă, trip, numb, şi, mai e nevoie s-o spunem?, de asemenea adoptate intenţionat.

Nu se poate niciodată şti dacă e vorba de greşeli de tipar scăpate la corectură sau de mici ‘scăpări' intenţionate, fie în ideea de glitch, fie, pur şi simplu, pentru a testa vigilenţa cititorului, adică de capcanele invocate mai sus.

În aceeaşi ordine de idei, nu e vorba de naivitate (în sensul de poezie naivă, aşa cum o practică Daniel Pişcu), nu e vorba de dimensiunea virtuozităţii ludice a lui Sorin Gherguţ (sau, la alt palier, a lui Şerban Foarţă), ci mai degrabă de o naivitate existenţială, reală sau adoptată, ca la Vlad Drăgoi, ca să dăm un exemplu aparţinînd generaţiei sale.

În acest cadru, imperfecţiunea versificaţiei nu ţine în primul rînd de o aşa-zisă inabilitate a autorului, ci pare intenţionată, pare o parte din glitch, şi apelul la precedente istorice o legitimează şi îi dă un soi de farmec nostalgic; ajunge şi un exemplu (sau două) pentru a evidenţia acest farmec al limbajului poetic desuet: „Te uită/ şi înţelege/ cum toate –/ de neatins adastă/ doar pentru a se ascunde/ în cel mai bun pământ”; „Comorile din lujeri,/ brânduşe de pe dealuri electric luminate's/ de-a fulgerului valuri/ străjeri d'eternă moarte/ şi clipe ferecate/ din când în când în cânt”.

Cît priveşte construcţia poemului avem, în Frângepâinea, transcrierea unei stări, cu o juxtapunere de planuri, şi unde normalitatea e regresată în trecut, iar prezentul, teoretic normal, devine straniu prin plasarea unui obiect concret într-un plan al psihicului, plus un posibil mic joc de cuvinte, calcul după numele florii frangipani: „Acestea sunt amintirile/ normalităţii/ şi aceasta e piscina”.

Sau poate fi cvasi-silogistică, evocîndu-mi extraordinarul Studiu asupra obiectului al lui Zbigniew Herbert, cu aceeaşi dîră discretă de ironie emanînd din cuvintele serioase, succedîndu-se unul după altul în propoziţii inteligibile şi care, totuşi ne lasă în ceaţă: „Un obiect celest/ e un obiect celest./ neclădit./ doar uitat/ în cădere/ spre oarecare centru./ şi accelerat/ şi fulminant/ Cu dâre de fosfor/ purpură şi scintilaţii”. De asemenea, nu putem exclude interpretarea unei, iarăşi discrete, parodii a liricii oraculare a sfîrşitului anilor '60.

Imaginarul autorului evită cărările bătute, ‘normalitatea', astfel încît e foarte normal (după redefinirea implicită a acestei normalităţi) să dăm de o apocaliptică grotescă, un Ion Eliade Rădulescu filtrat, eventual, prin Caius Dobrescu: „Oiţe jupuite/ şi hălci de bidivii/ şi păsări secerate/ cu gâturi încă vii// ce greu în abator/ mai bine'n propagandă/ la spice aurite/ pe tăvi roz maşinale/ pastile şi neoane/ din cercuri virtuale// Nimic nu le mai leagă/ de munca strămoşească/ A Chinei noastre mumă/ Ci Banca cea măiastră/ Ne ticluieşte fonduri/ Venituri forfetare/ cu rate maximale/ când graficu-i în vale/ Vin tancuri mii în pustă/ în şir pe autostradă/ explozii surde gustă/ globalizata pradă”.

Sau să încheiem printr-un convingător, presupunem, autoportret: „în lumea mea/ unde/ debilii au o şansă/ discuţii în univers// dar în lumea oamenilor,/ în care nu m-am făcut de râs,/ te unesc şi te jignesc / discuţii în univers// de atâtea ori m-am lăudat/ în capul meu/ discuţii în univers”. O amprentă a unui poet într-un rapid şi hotărît proces de evoluţie.

* Vlad Moldovan, Glitch, Bistriţa, Charmides, 2017.