DIALOG

„… scriind în franceză redescopăr limba română”

interviu realizat de Titus Crişciu cu Matei Vişniec

Rădăuţiul Dvs. natal este tăiat de o cale ferată, considerată ca „adevărată axă a lumii”. Dramaturgul sau romancierul îi găseşte un corespondent în creaţia sa?

Oraşul meu natal a fost primul paradis şi în acelaşi timp, prima scenografie metafizică a lumii, în sensul că el avea nişte elemente, nişte puncte nodale fascinante. Oraşul, la ora la care am deschis eu ochii, era mic dar avea trei gări: gara mare, o gară industrială şi o gară mică. Avea o protipendadă care ieşea dumineca la plimbare, avea momente când cânta fanfara, în foişorul din parc, la sărbătorile oficiale şi nu numai. Era un univers fascinant acest oraş mic, în care exista şi multă cultură, o grupare de pictori suprarealişti, cu totul şi cu totul surprinzătoare, chiar mai multe cenacluri literare, profesori foarte pasionaţi, care scoteau reviste literare şi cât am fost la liceu am colaborat şi eu la aceste reviste. Am trăit într-un oraş unde exista o anumită febrilitate culturală, care m-a format şi în care am întâlnit oameni interesanţi, poeţi, pictori, muzicieni, plus câţiva profesori, personalităţi interesante. De pildă profesorul meu de filosofie, Drobotă, pe care eu l-am admirat foarte mult, m-a marcat şi datorită lui m-am dus la facultatea de filosofie. El era un om special, cu o bibliotecă enormă, ţinea orele într-un anumit stil, care nu se asemăna cu al celorlalţi profesori, care suferise un accident, îi lipsea o mână, avea probleme şi la un picior, se mişca încet, avea o figură cadaverică şi tot ce spunea era măsurat. Am avut această extraordinară şansă să fiu înconjurat de oameni foarte interesanţi, în primii ani ai formării mele. Mai târziu am scris despre acest oraş, el fiind prezent cam în toate romanele mele, începând cu primul meu roman, Cafeneaua Pas-Parol, iar la Rădăuţi mă întorc întotdeauna cu mare plăcere, pentru că el a rămas un oraş coerent. El face parte din constelaţia de orăşele ale Bucovinei care au un trecut, au memorie. În oraşul Rădăuţi existau trei comunităţi care coabitau: evrei, germani şi românii, cu vestigiile lor, o catedrală catolică care mă fascina, unde mă strecuram pe furiş să ascult orga; o sinagogă impozantă, plus alte biserici. Amintirile mele sunt metaforic legate de calea ferată care traversa oraşul, dar şi cimitirul. Se petreceau scene cinematografice, după ce treceau prima parte a cimitirului, se opreau, se uitau în stânga şi în dreapta să vadă dacă nu vine vreun tren, grăbeau traversarea şi îşi luau ritmul pe partea cealaltă. Ca să nu mai spun ce lume, ce univers era cimitirul evreiesc, pe care l-am descoperit când fusese lăsat în paragină, ca multe cimitire evreieşti, dar în care plutea un fel de poezie şi drama plecării evreilor din Bucovina. Iată cadrul în care eu m-am format şi care în continuare îmi alimentează rădăcinile, dar şi fantasmele.

Se împlinesc 45 de ani de la debutul în revista „Luceafărul”, apoi, din 1980, aţi publicat periodic mai multe volume de poezii. În ultimii ani aţi mai călcat în lumea poeziei şi când anume?

Ultimul meu volum de poezie, al cincilea, a fost La masă cu Marx, dar adevărul este că poezia a fost aspirată de teatru. Mă pregătesc de o antologie completă, pentru că am mai scris şi mai cad firimituri de la masa poetului. Eu scriu în continuare poezii pentru mine, în diverse caiete pe care le iau cu mine, la locul meu de muncă la Radio France Internaţionale, mă mai opresc la câte o cafea din când în când, stau câte jumătate de oră şi scriu poezie, chiar dacă nu o public, pentru că a scrie poezie pentru mine este şi un exerciţiu de menţinere a eului poetic, îl hrănesc, poetul fiind în mine treaz. Cum nu am mai făcut cercetare sau dezvoltare de limbaj, pentru că nu foloseşte la nimic să scrii 20 de volume de poezie, scrise în acelaşi stil. Eu am scris cinci volume care reprezintă o curbă dramatică a poeziei mele. Eu scriu în continuare poezii dar nu le public pentru că ele sunt note importante pentru mine. Adică, raportul meu cu zeul poeziei e menţinut, pentru că îi dau ofrandă. Uneori scriu lucruri pe care le experimentez şi nu le public pentru că sunt personale. Am scris multe texte, care nu ştiu dacă am să le public vreodată, ele sunt jocuri cu limba, cu cuvintele.

În toţi aceşti ani aţi publicat trei volume de poezii, numeroase piese de teatru, un roman şi câteva scenarii de film. Chiar dacă numai poeziile v-au fost publicate, iar unele scrieri v-au fost cenzurate, sau circulau pe ascuns, eraţi destul de cunoscut. Totuşi, în 1987 aţi cerut azil politic în Franţa. Ce v-a determinat acest gest? Interzicerea piesei Caii la fereastră , de la Teatrul „Nottara”, sau atmosfera dictatorială din ţară?

Nu, nu, eu voiam să plec. Piesa de la „Nottara”, s-a oprit când am ajuns în Franţa. Eu oricum nu mai aveam nici o încredere în posibilitatea schimbării în România. În '87 eram convins că lucrurile vor continua la infinit aşa, că de fapt trăiam într-o Coree de Nord, care urma să se extindă în toată Europa de răsărit şi deci mă frământa de vreo doi ani gândul plecării. Încercam să aprofundez limba franceza, cochetam cu engleza şi încă din '85-'86, căutam soluţii pentru o altă aventură. S-a produs benefic ceea ce s-a produs, am ieşit şi n-am vrut să mă întorc tocmai pentru că experienţa mea în '89, când a căzut sistemul comunist, era neterminată. Am rămas să plonjez în limba franceză, să văd ce înseamnă să scrii într-o limbă internaţională şi ce ferestre ţi se deschid. Am descoperit că scriind în limba franceză redescopăr limba română şi astfel experienţa mea occidentală abia acum este terminată, abia acum mă întorc în România.

De fapt, când s-a născut dragostea dumneavoastră pentru teatru?

Vă răspund amintind de o aventură extraordinară pe care am început-o acum 25 de ani, de când mă duc la Festivalul de teatru de la Avignon, festival fondator pentru mine. Mă mir şi acum că am avut această minunată aventură în viaţă. Mă întreb ce s-a întâmplat când m-am născut în 29 ianuarie 1956? Ştiţi povestea cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, când copilul se naşte şi plânge, şi plânge şi împărăteasa şi împăratul îi promit că îi vor da cea mai frumoasă fată din lume, ţi-om da bogăţie, şi el nu se opreşte din plâns. La un moment dat îi spune „Ţi-om da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi copilul s-a liniştit. Când eu m-am născut era o iarnă foarte geroasă şi eu fiind supărat, obosit şi plângeam, mama, Minodora, care avea 19 ani, mi-a spus că îmi dă cea mai frumoasă fată, că voi fii preşedintele ţării şi n-am încetat. După aceea mi-a spus „Hai că o să mergi 25 de ani la Festivalul de la Avignon” şi am tăcut.

Sursele iubirii mele pentru teatru încep în Bucovina, la Rădăuţi şi mai ales în satul mamei mele, Horodnic. De fapt sursele mele pentru teatru sunt tot ce avem noi mai profund în România, anumite tradiţii populare şi ceremonii, care m-au marcat când eram copil. Când mergeam la bunicii mei la Horodnic şi împreună cu verişorii mei asistam la nunţi, la înmormântări, acolo mi se părea că e un mister, care se desfăşura în faţa mea. Mătuşile mele, care munceau la Colectivă, când era o asemenea întâlnire se transformau în prinţese, la fel dumineca la biserică şi ştiau şi cântece de nuntă şi bocete. Acolo am învăţat eu ce înseamnă ceremonia, sursă de teatralitate…

Piesele Dvs. sunt considerate „inclasificabile, ca textele unor scrii-tori onirici, suprarealişti, adepţi ai literaturii absurdului…” Lăsând la o parte interpretările diverse, dacă aţi fi întrebat în care categorie aţi situa teatrul pe care îl scrieţi?

Într-adevăr piesele mele sunt considerate inclasificabile, uneori onirice, uneori suprarealiste. uneori absurde. Lăsând la o parte interpretările diverse m-aş putea vedea în categoria diversităţii, pentru că acum când se împlinesc aproape 45 de ani de când scriu teatru, am încercat în anumite perioade să nu mă imit, să nu devin un manierist. Sigur, în primii ani am fost marcat de teatrul absurdului, dar şi oniric, de teatrul grotesc şi mai puţin de teatrul realist, pentru că detestam realismul socialist şi atunci în nici un caz cuvântul realist nu era pentru mine o valoare, deşi teatrul realist anglo-saxon mă interesa mult mai mult decât literatura realist socialistă. Maeştrii mei au fost cei care s-au îndepărtat de realism, mi-au trebuit mulţi ani, 10-15, ca să scriu şi piese realiste în sensul psihologic al termenului. Am scris foarte multe lucruri relativ ciudate: am scris o piesă despre Ioana D'arc, care mi-a fost cerută, culmea, de o companie japoneză, am scris o piesă despre Cehov, am scris o piesă despre Cioran, am scris o piesă în care apare Eugen Ionescu şi Cântăreaţa cheală. Am scris pentru că mi-am onorat maeştrii, am scris o piesă scurtă în care Beket îl întâlneşte pe Godot am şi poveşti de dragoste, dar am scris şi poveşti cumplite despre femeile violate din Bosnia, de exemplu. Paleta mea a fost destul de largă, nu cred că pot fi clasat într-o singură categorie.

Bine, dar activitatea de jurnalist pe care o practicaţi de mai bine de două decenii, nu v-a inspirat?

Am scris şi piese inspirate din jurnalism sau piese inspirate din realitatea imediată, cum este această piesă montată la Reşiţa, o piesă despre migraţiune. Ea porneşte de la informaţii reale, de la scene efectiv teribile descrise de reporteri şi sigur eu am această tehnică de a strecura acolo şi momente onirice, sau momente de interogaţie. Teatrul pentru mine este o modalitate de a intra în creiere, în inimi, în plămâni, în pântecele, în sexul personajelor mele, pentru că toate acele interogaţii de neinterogat de dinafară mă interesează atunci când le identific dinăuntru. Teatrul are această imensă forţă de a intra acolo unde nu mai pătrund instrumentele ştiinţei, ale tehnicii, ale medicinii, ale psihologiei, ale filosofiei, ale sociologiei, ale celorlalte discipline. Teatrul este capabil să intre în alveolele secrete ale omului, ale contradicţiilor sale şi din cauză asta schimb unghiul de abordare. În textele mele vorbesc şi maşinile, vorbesc automatele, vorbesc instrumentele muzicale, vorbeşte Dumnezeu. Când scriu teatru dau cuvântul obiectelor, dau cuvântul ideilor. Numai prin această formă de cercetare de laborator, al disecţiei conceptuale, reuşeşti uneori să împingi puţin cunoaşterea, pentru că literatura pentru mine este şi o formă de cunoaştere, în orice caz teatrul de autocunoaştere şi de cunoaştere al acestui personaj etern care e omul, omul, omul.

Ce simte Matei Vişniec când îşi vede numele pe afişele teatrelor din peste 40 de ţări, că piesele Dvs. au fost traduse în peste 30 de limbi şi că de-a lungul anilor au obţinut numeroase premii la festivaluri internaţionale?

Dacă n-aţi văzut oameni care să îndrăznească să spună că sunt fericiţi uitaţi-vă la mine. Eu sunt un autor care, aşa cum spuneţi, şi-a văzut aproape toate piesele jucate peste tot şi asta îmi dă sentimentul că merita să mă dedic scrisului, cuvântului. Dar eu sunt genul de autor care e ţinut în viaţă de alţi complici, dacă n-ar veni actorul care să-mi spună cuvintele, dacă n-ar veni regizorul care să le pună pe verticală, dacă n-ar fi scenograful, dacă n-ar fi coregraful, dacă n-ar fi maestrul de lumini, dacă n-ar fi ceilalţi complici ai aventurii artistice şi dacă n-ar fi publicul care să vină la teatru să se emoţioneze, să intre în dialog cu cuvintele mele, aventura teatrală nu s-ar produce. Deci depinde de atât de mulţi oameni ca să poţi spune iată un lucru extraordinar, o piesă care s-a prins, a creat emoţie şi a transmis un mesaj. Acum, la Reşiţa, am avut această imensă bucurie să văd un spectacol („Migraaaaanţii sau prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă” n.n.), care m-a emoţionat, mi-a plăcut, m-a tulburat, după cum atunci când văd un spectacol, văd şi spectacolul publicului şi am simţit că în acea seară era un public deschis, care vibra, care era interesat de cuvintele mele, de mesajul meu, de ceea ce se întâmpla peste drum, în acest loc magic care este Teatrul de Vest. Deci eu trebuie să vă mulţumesc vouă, actorii, regizorii, şi publicul care vine la teatru şi care şi citeşte teatru.

Spuneaţi cândva: „Sunt omul care trăieşte între două culturi, între două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile în Franţa”. Acum, după 30 de ani, sunteţi acelaşi sau balanţa înclină într-o anume parte?

Sigur că trăiesc între două culturi, dar eu nu credeam să ajung să creez şi punţi între ele. În momentul când am ajuns în Franţa mi-am dat seama că eu rămân structural scriitor român, format în Estul Europei, cu acele sensibilităţi Est-europene, cu acea capacitate de disecţie a lumii care era şcoala est-europeană a vieţii şi a istoriei, dar când am descoperit occidentul mi-am dat seama că acolo erau foarte multe surprize de asimilat, inclusiv limba. Ulterior am călătorit atât de mult între cele două ţări încât, în mod natural, am creat poduri, adică am dus oameni din Franţa spre România şi din România spre Franţa. Această navetă culturală m-a ajutat într-un fel să strâng relaţiile între Est şi Vest, aşa ca o furnică pentru că noi, cei care încercăm să construim poduri, suntem toţi nişte furnici, dar când se adună o armată de furnici, un milion de furnici, lumea începe să se cunoască mai bine. Sunt foarte fericit că aducând în România companii de teatru franceze, am văzut pe faţa lor că avuseseră revelaţii. Revelaţiile altor lumi, revelaţiile unui pământ care a suferit mai mult din cauza istoriei decât occidentul. Am rămas omul care face naveta între două culturi, două limbi şi cred că într-un fel era o vocaţie a mea şi mă simt bine fiind această călăuză dinspre Est spre Vest. Într-un fel, cu toţii, noi în România am fost fascinaţi de cultura occidentală. Noi ştiam ce se întâmplă dincolo, nu aveam acces la dimensiunea materială, la dimensiunea stilului de viaţă, uneori chiar şi arta de a trăi.

Noi artiştii aveam boema noastră, dar abia în Franţa am înţeles arta de a trăi. Chiar arta de a servi masa, ce tip de subtilitate se poate ascunde într-o manieră de a primi nişte prieteni la masă şi cum se structurează conversaţia în jurul bucuriei de a te delecta cu marea bucătărie franceză. Am fost un observator atent şi în Est şi în Vest şi tot ce am observat s-a topit în literatura mea, mai ales în romanele mele.

Vă mulţumesc, dar despre romancierul Matei Vişniec, cu altă ocazie.