ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

Vitrina cu spectacole

A vem o existenţă complexă. Ce ne facem?

Complexitatea apartenenţei de Falk Richter.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Traducerea: Mircea Sorin Rusu; Regia: Radu Nica; Scenografia: Irina Moscu; Muzica şi sound design: Vlaicu Golcea;
Light design: Lucian Moga; Distribuţia: Dorina
Darie Peter, Angela Petrean Varjasi, Ioan Peter,
Cecilia Lucanu Donat, Alex Mărgineanu,
Sorin Calotă şi Călin Stanciu.
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani.

Complexitatea apartenenţei, spectacolul montat pe scena sălii mici, Studio, a teatrului arădean, porneşte de la o realitate pe care regizorul Radu Nica o simte acut, zi de zi: „Suntem din ce în ce mai singuri pe măsură ce mijloacele tehnice de comunicare evoluează. Suntem prinşi între dorinţa de afirmare proprie şi dorinţa de a aparţine cuiva, de-a face parte dintr-o comunitate, indiferent care e ea, iar cele două porniri fundamentale ale oricărui individ sunt adesea ireconciliabile”.

Montarea pune problema timpului şi a spaţiului ca două entităţi redimensionate. Este foarte adevărat că internetul a modificat tempo-ul vieţii noastre şi ne-a pus zilele într-o alertă a cotidianului. Cele şase personaje ale piesei caută să se înţeleagă şi să-şi redefinească existenţa. Sunt precum spectatorii de astăzi, într-o alergătură continuă, într-un haos turbionar extenuant. A nu mai putea să poţi, lipsa de energie – iată noua boală, într-un secol care este convins tot mai mult că nimic nu este imposibil. Și nimic din ce este omenesc nu ne este străin.

Apartenenţa şi incluziunea, reinventarea, dislocarea, relocarea, celălalt diferit ca orientare sexuală, ca credinţă, ca rasă, globalizarea, hiperconectarea, noua formă de comunicare prin reţele sociale – sunt tot atâtea idei-problemă care sunt puse pe tapet (şi la propriu, prin proiecţiile video din spectacol). Cu ele trăim, mai bine sau mai prost, în încercarea de a scăpa de singurătate. Infernul e acum nu în celălalt (precum la Sartre), ci în absenţa celuilalt, a relaţiei adevărate şi profunde dintre două fiinţe.

Complexitatea apartenenţei este un spectacol despre probleme actuale, diverse, din care, ca la un bufet suedez, spectatorul poate alege ce-i place. Australia, spaţiul eroilor lui Richter, este mutată în proximitatea Mesei Tăcerii şi a Porţii Sărutului, iconuri româneşti universale. Scenografa Irina Moscu a simţit nevoia să-l aducă pe Brâncuşi în spaţiul de joc pentru a ilustra vizual tema apartenenţei: „E dureros faptul că o valoare a culturii universale nu este recunoscută în propria ţară, iar acum milioane de turişti să-i viziteze pavilionul dedicat lui în inima Parisului (...) e o dovadă de inconştienţă şi ignoranţă a propriului grup\neam. (...) Tema însingurării, dezrădăcinării, nevoia de a comunica am găsit-o ca metaforă materializată în Masa Tăcerii, locul unde ne aşezăm proiecţiile noastre despre această lume. Nevoia de a fi iubit, de a deveni unul – el şi ea – o singură fiinţă ca simbolul reprezentat de Poarta Sărutului. Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului sunt două piese reprezentative, recontextualizate într-o discuţie amplă despre apartenenţă şi unde e locul meu?”

Propunerea Irinei Moscu este una surprinzătoare, inspirată, în consonanţă cu motto-ul de început al spectacolului, proiectat pe fundal: „Ai nevoie de un logo, o imagine, ceva care să ilustreze cine eşti pentru ca lumea să înţeleagă cine eşti”.

Personajele piesei sunt fiecare în căutarea a ceva. A ceea ce astăzi numim, cu un termen din publicitate, brandul personal. Adică o sumă de percepţii despre cineva, care să-l individualizeze, să-l unicizeze dacă vreţi, în masa uniformizării acaparante.

Eloise, jurnalista jucată de Dorina Darie Peter, nu face nici ea excepţie din această căutare de sine prin ceilalţi. Ea are curajul să înceapă totul de la zero, să se redefinească. Mai puţin convingătoare la începutul spectacolului, actriţa reuşeşte să transmită emoţie pe măsură ce descoperă că omul nu e altceva decât o maşină doritoare (un machine désirante).

Angela Petrean Varjasi, în rolul lui Lauren cea pasionată de reiki, yoga, ukulele şi pietre semipreţioase, trezeşte simpatia publicului feminin atunci când înşiră interminabilele calităţi ale viitorului bărbat din viaţa ei. Ioan Peter (Josh) şi Călin Stanciu (Joel) aduc în prim-plan problemele comunităţii gay, în tip ce Alex Mărgineanu (Stephen) şi Cecilia Lucanu Donat (psihologul Karen) încearcă să-şi trateze singurătăţile cu cyber love. Sorin Calotă e Alya, fratele lui Stephen, prizonier al unui „acasă” fără perspective.

La nivelul textului, cred că unele părţi puteau fi „periate”\ scurtate de regizor (vezi improvizaţiile filozofice care sunt citite de pe foi). Per ansamblu, montarea este una coerentă, actuală ca problematică, înţeleasă de actori, care joacă firesc, cu plăcere textul propus.

Australia scriitorului german devine un topos generic pentru toţi cei care vin să înceapă din nou, să se redefinească identitar.

În 1890, pe când Proust era voluntar la Regimentul de infanterie 76 din Orléans, a scris un text intitulat „Marcel Proust par lui-même”, astăzi cunoscut în tehnica intervievării sub numele de „chestionarul lui Proust”. Urmărind piesa teatrului arădean, mi-am amintit de „tratamentul Proust” şi am stabilit pe loc „chestionarul” lui Falk Richter, aşa cum l-am descoperit după vizionarea „Complexităţii apartenenţei”. Iată-l în doar 10 paşi:

1. Unde e acasă pentru tine?

2. Cum e să iubeşti pe cineva?

3. Când ştii că eşti îndrăgostit?

4. Ce ne spune corpul tău despre tine?

5. Când te simţi ciudat?

6. Cine eşti de fapt tu?

7. Dacă ar fi să fii altcineva cine ai fi?

8. Ce te face (ne)fericit?

9. Cine dă şi cine primeşte într-o relaţie?

10. Cum e bărbatul potrivit pentru tine?