logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ARTE VIZUALE

 

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

 

 

Vitrina cu spectacole

 

Studiul actorului într-un spectacol-laborator

 

Spectacolul Exit, regia: Schilling Arpad; scris pe baza improvizaţiilor actorilor de Schilling Arpad, Lang Annamaria; dramaturgie: Biro Bence; cu actorii: Balazs Attila, Bandi Andraş Zsolt, Csata Zsolt, Ninoslav Dordevic, Erder Enikö, Andrei Elek, Branislav Jerkovic, Matrai Lukacs Șandor,

Dragana Susa, Tokai Andrea, Vass Richard,

Carmen Vlaga-Bogdan.
Co-producători: Teatrul de Stat „Csiky Gergely” Timişoara, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad şi Teatrul National Sombor, Serbia
.

 

Regizorul maghiar Schilling Arpad (n. 1974; iniţiatorul trupei de teatru şi al Fundaţiei Krétakör) propune o colaborare inedită între actori ai teatrelor din Timişoara, Arad şi Sombor. „Metoda” lui pentru actori: „Mai multe scene şi personaje. Unele improvizaţii au durat chiar şi 40-50 de minute. Scenele născute din aceste improvizaţii au fost mai întâi scurtate şi completate de către Lang Annamaria şi Biro Bence, urmând diferite perspective dramaturgice, după care textul a fost finalizat şi completat cu instrucţiuni de către Schilling Arpad. Pe parcursul repetiţiilor, regizorul şi actorii au lucrat mai departe la scene, textul a fost completat, tăiat şi reeditat: aşa s-a ajuns la forma finală a spectacolului. Pe parcursul spectacolului, cei doisprezece actori sunt pe scenă de la început până la sfârşit. Astfel, spectatorii pot să decidă care dintre ei par mai interesanţi, pe care dintre ei vor să-l urmărească. (...) Actorii sunt nevoiţi să-şi concentreze energia şi să se mişte liber în spaţiul de joc, să găsească echilibrul între aceste două aspecte, lumea reală, dar şi în cea teatrală, stilizată”.

Doisprezece migranţi aşteaptă să fie lăsaţi să intre în Marea Britanie. Stau închişi într-un spaţiu şi tot ce trebuie să facă e să aştepte intrarea în Occidentul mult visat. Vin cu sentimentele lor amestecate: frică, nelinişte, nerăbdare, angoase. Spaţiul claustrant le amplifică stările, îi transformă, îi abrutizează sau, dimpotrivă, le accentuează omenia. E foarte important felul cum eşti perceput de ceilalţi.

Cei doisprezece au de trecut o serie de „probe” generatoare de multiple stări: disperare, neîncredere, furie, singurătate, absurdul aşteptării... Spectacolul Exit pare unul neterminat, o variantă de laborator pentru studiul actorilor. După aşteptarea celor aproape două ore, povestea se încheie brusc, deloc memorabil. Organizatorul grupului, portavocea lor cu exteriorul, e până la urmă un escroc sau un om de bună credinţă? Desigur că spectacolul lansează diverse întrebări actuale, cum ar fi: Facem faţă unei situaţii în care suntem blocaţi? Ce înţelegem prin comunitate, prin relaţie, cum abordăm prejudecăţile într-un spaţiu nou? etc.

Cred că demersul este benefic pentru actorii care se descoperă în acest proiect. Dar ceea ce vede spectatorul dincolo de scenă sunt momente de intensităţi diferite, aşteptări luuuungi care plictisesc. Montarea are şi momente sensibile, iscate de gestică şi mimică, în care personajele comunică dincolo de cuvânt. Ele nu suplinesc însă pauzele prea dese. În lipsa muzicii şi a oricăror elemente de decor, accentul cade pe jocul actorilor, care ar trebui să umple scena cu poveştile fiecăruia dintre ei.

Se simte în spectacolul Exit provocarea lansată de polonezul Jerzy Grotovski (1922-1999), care credea într-un „teatru sărac” (fără componente exterioare – decor, costume, lumini, muzică), în care accentul cade pe interpretul-actor, în relaţie strânsă cu spectatorul.

Vizionând spectacolul, m-am gândit la un alt experiment, făcut la Belgrad de data aceasta, într-o galerie de artă, de Marina Abramovic. Artista a pus pe o masă diverse obiecte: un trandafir, o pană, o foarfecă, miere, parfum, câ teva cuie şi un pistol încărcat. Pentru şase ore erai invitat să foloseşti orice de pe masă în interacţiunea cu artista, care se definea ca „un obiect” în acea seară. I s-au rupt hainele, a fost înţepată cu spinii trandafirului, apoi cineva din sală a luat pistolul... La finalul celor şase ore, artista s-a ridicat de pe masă şi s-a îndreptat spre cei prezenţi. Confruntaţi cu umanizarea obiectului folosit de ei, toţi spectatorii au fugit oripilaţi. Ideea acestui „performing” din 1974 era aceea că suntem cu toţii capabili să facem rău atunci când suntem provocaţi. La fel ş i spaţiul închis şi aşteptarea din „Exit” na sc nelinişti şi trezesc cele mai neaşteptate reacţii. Mărturisesc că le-aş fi vrut mai intense şi mai surprinzătoare.