POEZIE

Daniela Şontică
poetă, jurnalistă, Bucureşti

Pod

Poate că locuiesc

în viaţa altcuiva

şi nu e aşa cum cred,

o trăire în subteranele propriei existențe.

Poate că tot ce resping atât de acut este doar

efectul unei anestezii

în coloana mea de animal nedescoperit.

Este mereu cineva vinovat pentru toate,

cineva fericit fără motiv,

cineva cu care nu mi-am suprapus viaţa.

Pot să trăiesc cu tine şi sub un pod,

îi spuneam,

dar el nu s-a ţinut de cuvânt,

n-a mai locuit nici în propriul lui trup.

Ți-aş povesti ceva frumos,

dar n-am la îndemână decât copilăria

când locuiam în cea mai frumoasă viaţă,

iar viitorul era drumul care ducea

dincolo de munţi.

Erou

Fii tu eroul civilizator,

intră pe calul alb şi

redă lumii

poienile cu gazon tuns regulamentar,

spune ceva, să lași mulţimea cu gura căscată

şi să te urmeze ca pe fecioara din Orleans!

Când se ridica ea în şa

nobilii tremurau ca nişte steaguri plouate

sub cerul pârjolit de saxoni.

De la ultima întâlnire mi te imaginez umblând

doar pe străzi înguste, cu pavaj medieval

şi geamuri ce lasă vederii micile detalii.

Numai acolo se potriveşte mersul tău cazon,

amintirile tatălui tău

numai acolo le-ai depune liniştit,

la intrarea în catedrala în care ea doarme mută,

știută și neştiută, alteori contestată,

adorată pentru braţul ridicând sabia.

Am visat mâna scribului, vindecătoare,

geniala lui încrustare pe tăbliţă,

şi faldurile rochiilor mele

alergând spre fluviul necunoscut,

cum apele lui murdare luminau totul

ca după un altfel de botez.

Erai un erou,

intrai suprem

în catedrala dantelată şi albă sub soarele verii,

înălțai totul printr-un gest,

până şi arborii crescuţi nefiresc din sângele meu,

încrengătura vinişoarelor ce se zbăteau

sub braţul ce mă ţinea strâns să nu cad

de pe şaua calului alb.

Orga răsuna clar

şi zâmbeam spre locul unde dormea fecioara

sau ce mai rămăsese

după focul din acea zi de mai 1431.

Scrisoare

Oraşul nostru s-a umplut de orbi,

de oameni fără câte o mână sau

cu un picior târât prin duminicile fără soţ.

E un oraş de buboşi:

când le lipseşte o ureche,

bătrânele îşi poartă părul retezat deasupra ei.

Avem o invazie de râme

şi au fost plantate lanuri mari

de scaieţi lângă râu.

Când bate vântul,

oasele noastre fluieră, iar de piele

ni se prind ţepi ce zboară pretutindeni.

Ar mai fi ceva: emblema oraşului este

un scutec – în amintirea ultimului copil.

Cel mai iubit loc rămâne gara: trenurile

care pleacă sunt pline de bagajele trimise înainte

de cei care vor dispărea definitiv.

Numele ţării visate şi-au brodat-o discret

pe manşeta hainei,

dacă eşti atent afli unde vrea

să fie înmormântat fiecare.

Cei care, din motive necunoscute, doresc

să se stabilească la noi,

sunt raşi în cap imediat ce coboară din tren,

tatuaţi și ridicaţi în urale,

aruncaţi dincolo de uşile ruginite,

pradă disperării şi vinului prost

din crâşmele apropiate.

Este însă şi ceva veselie în oraşul nostru.

Noaptea îşi fac de cap

oamenii cei mai liberi: din oraşele vecine

sunt aduşi în voiaj copiii de ţâţă,

plimbaţi în marsupii speciale de către animalele

de companie aprobate de întreaga comunitate.

Uneori, ca o slăbiciune trecută cu vederea,

sunt lăsate şi mamele să se bucure

de fericirea pruncilor.

M-am obişnuit cu orice în acest oraş,

însă mă exasperează că este mereu ziuă

şi nu se schimbă niciodată anotimpul.

Vremea mă chinuie

cu lumina ei violentă,

părând că îngroapă

mereu o mare taină,

ceva care prinde doar rădăcini

şi nu mai reuşeşte să răsară.