POEZIE
Daniela Şontică
poetă, jurnalistă, Bucureşti
Pod
Poate că locuiesc
în viaţa altcuiva
şi nu e aşa cum cred,
o trăire în subteranele propriei existențe.
Poate că tot ce resping atât de acut este doar
efectul unei anestezii
în coloana mea de animal nedescoperit.
Este mereu cineva vinovat pentru toate,
cineva fericit fără motiv,
cineva cu care nu mi-am suprapus viaţa.
Pot să trăiesc cu tine şi sub un pod,
îi spuneam,
dar el nu s-a ţinut de cuvânt,
n-a mai locuit nici în propriul lui trup.
Ți-aş povesti ceva frumos,
dar n-am la îndemână decât copilăria
când locuiam în cea mai frumoasă viaţă,
iar viitorul era drumul care ducea
dincolo de munţi.
Erou
Fii tu eroul civilizator,
intră pe calul alb şi
redă lumii
poienile cu gazon tuns regulamentar,
spune ceva, să lași mulţimea cu gura căscată
şi să te urmeze ca pe fecioara din Orleans!
Când se ridica ea în şa
nobilii tremurau ca nişte steaguri plouate
sub cerul pârjolit de saxoni.
De la ultima întâlnire mi te imaginez umblând
doar pe străzi înguste, cu pavaj medieval
şi geamuri ce lasă vederii micile detalii.
Numai acolo se potriveşte mersul tău cazon,
amintirile tatălui tău
numai acolo le-ai depune liniştit,
la intrarea în catedrala în care ea doarme mută,
știută și neştiută, alteori contestată,
adorată pentru braţul ridicând sabia.
Am visat mâna scribului, vindecătoare,
geniala lui încrustare pe tăbliţă,
şi faldurile rochiilor mele
alergând spre fluviul necunoscut,
cum apele lui murdare luminau totul
ca după un altfel de botez.
Erai un erou,
intrai suprem
în catedrala dantelată şi albă sub soarele verii,
înălțai totul printr-un gest,
până şi arborii crescuţi nefiresc din sângele meu,
încrengătura vinişoarelor ce se zbăteau
sub braţul ce mă ţinea strâns să nu cad
de pe şaua calului alb.
Orga răsuna clar
şi zâmbeam spre locul unde dormea fecioara
sau ce mai rămăsese
după focul din acea zi de mai 1431.
Scrisoare
Oraşul nostru s-a umplut de orbi,
de oameni fără câte o mână sau
cu un picior târât prin duminicile fără soţ.
E un oraş de buboşi:
când le lipseşte o ureche,
bătrânele îşi poartă părul retezat deasupra ei.
Avem o invazie de râme
şi au fost plantate lanuri mari
de scaieţi lângă râu.
Când bate vântul,
oasele noastre fluieră, iar de piele
ni se prind ţepi ce zboară pretutindeni.
Ar mai fi ceva: emblema oraşului este
un scutec – în amintirea ultimului copil.
Cel mai iubit loc rămâne gara: trenurile
care pleacă sunt pline de bagajele trimise înainte
de cei care vor dispărea definitiv.
Numele ţării visate şi-au brodat-o discret
pe manşeta hainei,
dacă eşti atent afli unde vrea
să fie înmormântat fiecare.
Cei care, din motive necunoscute, doresc
să se stabilească la noi,
sunt raşi în cap imediat ce coboară din tren,
tatuaţi și ridicaţi în urale,
aruncaţi dincolo de uşile ruginite,
pradă disperării şi vinului prost
din crâşmele apropiate.
Este însă şi ceva veselie în oraşul nostru.
Noaptea îşi fac de cap
oamenii cei mai liberi: din oraşele vecine
sunt aduşi în voiaj copiii de ţâţă,
plimbaţi în marsupii speciale de către animalele
de companie aprobate de întreaga comunitate.
Uneori, ca o slăbiciune trecută cu vederea,
sunt lăsate şi mamele să se bucure
de fericirea pruncilor.
M-am obişnuit cu orice în acest oraş,
însă mă exasperează că este mereu ziuă
şi nu se schimbă niciodată anotimpul.
Vremea mă chinuie
cu lumina ei violentă,
părând că îngroapă
mereu o mare taină,
ceva care prinde doar rădăcini
şi nu mai reuşeşte să răsară.