logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Mihai Maci

prozator, Oradea

 

 

 

Profeţia

d-lui Radu F. Alexandru

 

Nu ştiu dacă aceasta e o poveste sau sunt mai multe poveşti şi nici dacă, mai multe fiind, se adună într-un înţeles comun sau rămân stinghere, fiecare cu tâlcul ei.

Dar ştiu cum a început totul: cu o teribilă du rere de cap. Acum un an şi ceva, m-am trezit, într-o noapte, că mă doare înfiorător capul. În noaptea aceea mă dureau tâmplele (altădată creştetul sau baza craniului) şi, deşi am încercat să mă masez şi să iau diverse algocalmine, n-am mai putut să adorm. De atunci, durerea s-a asociat cu insomnia. Am mers la diverşi medici, însă doar pentru a constata cât de relativă e arta lor: unii mi-au dat una, alţii alta, unii nimic, am fost trimis să fac RMN-uri şi unul – cu o bonomie forţată – m-a sfătuit să citesc înainte de-a mă culca. În pustiul nopţilor nedormite am înţeles că nu voi afla nimic de la doctori şi că va trebui să compun cu aceste stări, aşa cum – până la urmă – ne obişnuim cu toate baiurile şi beteşugurile care ne însoţesc mult mai devreme decât suntem dispuşi s-o acceptăm. Uneori durerea era atât de puternică încât, efectiv, mă dureau şi dinţii şi nu mă puteam gândi la nimic, imobilizat într-o eternitate pulsatilă; alteori însă era suportabilă şi alcătuia un fundal, asemeni pereţilor murdari din filmele lui Antonioni, pe care dacă nu-l bruscam puteam oarecum să-mi văd de ale mele. M-am întors la ţigări (mai mult pentru ritmica gesturilor decât pentru proprietăţile lor opiacee), am început să beau cafeaua la stacană şi, încet-încet, nopţile au devenit timpul meu de lectură şi de meditaţie. Atunci când durerea se intensifica, puterea de a numi a cuvintelor se dizolva în greaţa care mă cuprindea, lăsându-mă să plutesc într-un întuneric fără repere. Dar cum aceste momente erau destul de spaţiate am reuşit – măcar în parte – să-mi construiesc o normalitate aproximativă, dată de această stare apăsătoare şi continuă.

 

Apoi, la un moment dat, anul trecut, am fost şi eu surprins de ape lul d-nei Merkel către toţi dezrădăcinaţii războaielor de a veni şi de a-şi reface viaţa în Germania. În nopţile de insomnie urmăream bărcile minuscule acostând pe insulele greceşti, naufragiaţii adunaţi de paza de coastă a diverselor ţări, şirurile de oameni ce străbăteau Balcanii pe jos, familiile aşteptând în gări şi în corturi. Dată fiind meseria mea, trebuia să le explic câte ceva şi studenţilor despre aceste lucruri şi îmi amintesc că le-am vorbit de dreptul la asistenţă, de solidaritate, de intervenţiile umanitare şi de multe altele. Nu-mi dau seama cât de convingător voi fi fost – studenţii mă priveau circumspecţi (şi, poate, aveau dreptate, căci întotdeauna cei săraci se tem că alţii, şi mai săraci, le vor lua bruma de agoniseală) – cert e că după un timp, tot repetându-le, cuvintele acestea au început să mi se pară mie însumi calpe şi fără înţeles. Nu mă temeam de invazia pe care, destul de inabil, o instrumentau media şi politicienii, ci mă urmăreau ziua chipurile nocturne ale acestor nefericiţi care fugeau, urmărindu-şi speranţele asemeni unei comete menite a-i duce pe tărâmul făgăduinţelor. Poate asemeni lor eram şi noi în urmă cu un deceniu, numai că între timp cometa noastră a explodat şi astăzi viaţa nu ne mai e agitată decât de unda de şoc a tuturor dezamăgirilor.

 

Cu mai bine de o lună în urmă a venit A., fostul meu student, actualmente acrib cercetător al papirilor copţi într-un centru de cercetări afiliat universităţii din Halle. A. e realmente un scholar, un om ce stăpâneşte bibliografia, metoda şi dedesubturile unui domeniu puţin accesibil celor mulţi. Ca să nu par cu totului prăfuit, i-am povestit ce citisem la Enid Starkie despre rătăcirile lui Rimbaud între Aden şi Abysinia, despre comerţul cu sclavi la care s-ar fi dedat scriitorul (fapt pe care biografiile franceze îl contestă) şi despre Etiopia împăratului Menelik (mai adăugând şi nişte date – insuficient asimilate – din istoria Cornului Africii a lui Jean Doresse). A. s-a mirat, politicos, de câte lucruri ştiu despre subiecte atât de puţin frecventate, după care – pentru nu ridiculiza generalităţile mele – mi-a povestit câte ceva despre munca lui. Mi-a spus că aceasta are mai puţin de-a face cu filosofia – de la care pornise – cât cu ştiinţele exacte. Şi nu e vorba doar de necesara editare a tuturor fragmentelor salvate ale culturii greco-egiptene, care presupune o muncă critică extrem de rafinată, ci, uneori, de lucruri ce ţin fie de îndemânarea efectivă (derularea unui sul sau aranjarea unor fragmente de câţiva milimetri pe diverse suporturi), fie de colaborarea cu diverse echipe de fizicieni sau chimişti (pentru datarea bucăţelor de papirus), ori de informaticieni (pentru colaţionarea fragmentelor după ruptură, sau pentru contrast, acolo unde ochiul nu mai poate distinge urma scrisului). E foarte conştient că lucrurile acestea nu au mai nimic de-a face cu „marile sensuri” pe care le proiectam în texte pe vremea studenţiei, însă consideră această activitate tehnică drept foarte utilă şi vede în sistematizarea papirilor primii paşi ai unei ştiinţe istorico-culturale a creştinilor din Orient. Fără a avea un răsunet deosebit, această ştiinţă in statu nascendi atrage oameni şi se bucură de o oarecare atenţie şi dincolo de graniţele strâmte ale centrelor de cercetare. Nu doar că aduc la institutul lor diverşi învăţaţi etiopieni – mulţi dintre ei vin prima dată în Occident şi au inevitabilul şoc al culturilor (în care ne recunoaştem propriile reflexe) – ci şi, ocazional, au de-a face, în calitate de experţi, cu diverse persoane sau instituţii de notorietate din lumea afacerilor sau cea a politicilor culturale europene. Dar cel mai adesea, când li se trimite un text pentru expertiză, nu se menţionează numele persoanei sau instituţiei care are nevoie de avizul lor. În majoritatea cazurilor e vorba de datări pentru papiri ce se vând la licitaţii. Ocazional, un necunoscut (sau o instituţie – uneori cunoscută) vrea să aibă parte de traducerea unui text. Mi-a povestit că, la începutul anului, au primit o cutie plină de fragmente pentru a le asambla şi a traduce ceea ce puteau reconstitui. Fragmentele erau într-o stare deplorabilă, datorată substanţelor cu care au fost contaminate timp de secole şi, cu certitudine, unele nu erau papirus. Scrierea în schimb era, indubitabil, din secolul IV după Hristos. Au cerut mai multe date furnizorului şi, după oarecare reţineri, reprezentantul acestuia le-a trimis o hârtie din care reieşea că acele bucăţi de text fuseseră recuperate dintre fâşiile de in cu care era învelită o mumie descoperită la Fayoum şi ajunsă, nu se ştie cum, la Dresda. A supravieţuit bombardamentului aliat, dar stratul exterior i-a fost ars pentru a fi, mai apoi, răzuită, lăcuită şi expusă în muzeul comunist de artă, ca exponat al Antichităţii (evident, cu o datare fantezistă). După 1990 a fost dusă în pivniţa aceluiaşi muzeu şi lacul i-a crăpat, bucăţi din fâşiile arse au început să cadă, iar la o mutare cineva a băgat de seamă nişte semne – aproape ilizibile – pe dosul unei asemenea fâşii rupte. Mumia a fost scoasă din depozit, scanată şi astfel s-a descoperit că, printre fâşiile îmbibate iniţial cu uleiuri aromatice, conţinea şi fragmente de text. Cum scanerul era ineficient pentru a se citi textul, s-a recurs la tăierea – bucată cu bucată – a fâşiilor pentru a putea recupera papirusul. Ceea ce a putut fi adunat (papirus şi text impregnat pe fâşii) era în cutia primită. Datarea fâşiilor confirma verdictul lor cu privire la grafie: mumia era din secolul IV al erei creştine. Acestea fiind cunoscute s-au apucat de lucru: prima lor concluzie a fost aceea că textul originar fusese rupt încă din momentul punerii pe corpul celui defunct şi, probabil, ceea ce fusese pus în învelişurile mumiei nu era întregul text. O jumătate mersese cu cel dus şi alta era păstrată de unul din cei vii. A doua observaţie era aceea că atât arderea în război, cât şi recuperarea pentru expertiză avariaseră serios fragmentele, deja corodate de substanţele de îmbălsămare, astfel încât adunând tot ce aveau – bucăţelele de papirus plus pânza de in citită în oglindă – se putea reconstitui foarte puţin. După părerea celor care le-au reconstituit, fragmentele aparţineau, aproape sigur, literaturii apocaliptice care înflorise în pustiul Nitriei în preajma recunoaşterii creştinismului ca religie licită, apoi de stat de către Constantin cel Mare şi a naşterii monahismului egiptean. Dar orice depăşea aceste indicaţii era incert. Majoritatea bucăţilor conţineau câteva cuvinte, diversele asamblări duceau la posibilităţi de lectură diferite şi la analogii cu mereu alte texte. Ce era interesant, spunea A. era faptul că puteau reconstitui numele unor oraşe din Galia, Britania sau de pe limesul german, în schimb lipseau Roma şi Bizanţul. Dacă ultimul era abia înfiinţat, absenţa celei dintâi nu putea fi explicată decât prin lipsa fragmentului în care se făcea referire la ea. A. mi-a mai povestit că, în imposibilitatea de a citi textul şi careva dintre ei amintindu-şi că e anul centenarului Dada, cei implicaţi în această muncă s-au apucat – la o agapă udată cu vin de Xeres – să-l traducă liber, completând fantezist spaţiile lipsă: unuia i-a ieşit ceva cu şosele şi maşini de curse, altuia i s-a părut că vede burse şi crize bancare; varianta lui era cu rachete şi cu Staţia Spaţială Internaţională. Au sfârşit prin a nota puţinul cunoscut tot pe o bucată de hârtie şi a i-o returna, împreună cu lădiţa şi hârtia precedentă celui ce le adusese pentru expertiză. Textul era atât de lipsit de interes, încât îi şterseseră şi varianta scanată din memoria calculatorului.

Uitasem această istorie când, după câteva săptămâni, m-am întâlnit – în oraşul studenţiei mele – cu C. Diplomat de carieră, dar nu al României, ci al unei ţări mari şi tinere, C. – istoric de formaţie – mi-era prieten din anii facultăţii şi nu-l mai văzusem de decenii. Aflat, după vorba lui, mai mult în avion decât pe pământ, ajunsese (în sfârşit!) şi în (fosta lui) ţară şi-mi dăduse de veste că ne-am putea vedea în oraşul studiilor noastre. M-a invitat la un restaurant căruia salariul meu nu-mi permitea nici să-i privesc faţada (dar care lui i se părea mic şi provincial); mi-a făcut, el, o comandă care depăşea nu doar cunoştinţele mele gastronomice, ci şi posibilităţile mele de înţelegere a limbilor şi a combinaţiilor, a cerut diverse vinuri (de pe domenii a căror nume nu-mi spunea nimic) indicând precis anul şi precizând cum să ni le aducă şi apoi am început să povestim. C., îmbrăcat impecabil (la croitor personal), cănit cu stil, şi-a aşezat batista pe genunchi şi a început să studieze amuse gueule -urile sfătuindu-mă în ce ordine să le abordez şi, în acelaşi timp, plângându-se de existenţa lui pe care o numea „absurdă”. E funcţionar al ONU, n-am reţinut al cărui departament, cu sediul la Geneva şi – în prezent – avea o misiune în Africa subsahariană, într-o ţară a cărui PIB era cam jumătate din salariul lui. Acolo e un soi de proconsul, lucru pe care-l considera foarte firesc, care se îndeletnicea cu imposibila artă de a-i deprinde pe localnici regulile de aur ale vieţii politice occidentale. În ce o priveşte pe aceasta din urmă, C. râdea cu gura largă – în care-i puteam zări furtiv o coadă de crevete – spunându-mi că dacă mi-ar povesti unu la sută din ce ştie m-ar convinge să emigrez în Antarctica şi să-mi trăiesc restul zilelor într-o colonie de pinguini. Se vede treaba că nu dădea dovadă de prea mult zel în a-i convinge pe localnici de lucruri de care nici el nu era prea convins, aşa că – bucurându-se de un interval de pace a clanurilor aflate în competiţie în ţara subsahariană – C. făcea antropologie de teren, exact ca lorzii englezi sau marchizii francezi din urmă cu un veac şi jumătate. Mi-a povestit de băştinaşi şi băştinaşe (cu un interes, aş îndrăzni să cred, mai mult decât etnologic), de lei şi antilope gnu, de baobabi şi de şerpi boa. Într-un târziu – pe când ajunsesem la nişte piepturi de prepeliţă pe care, înfipte în ţepuşe, le frigeam noi într-un mic cazan cu ulei încins şi le tăvăleam prin diverse sosuri şi parmezanuri – m-a întrebat ce fac şi eu. I-am spus de familie, de lecturi şi de locul meu de muncă. Când a auzit unde şi ce predau l-a cuprins un râs spasmodic de era să dărâme masa cu recipientul plin cu ulei clocotind. I-a făcut semn garçon -ului şi a schimbat domeniul vinului, cerând şi nu ştiu ce tip de piper, după care, mustăcind în continuare, m-a întrebat franc cât câştig. Când i-am spus s-a uitat uimit la mine – uitând să-şi învârtă ţepuşa în cazan – şi mi-a spus că nici în Occident nu e neapărat mai bine şi că până cu puţin timp în urmă crezuse şi el că învăţământul ca atare e o chestie neprofitabilă şi cam fără orizont. De fapt această idee îl şi dusese spre diplomaţie. Numai că, în urmă cu câteva zile, îşi schimbase părerea. Înainte de ajunge în ţară trebuise să participe la o conferinţă la München şi acolo i se răsturnaseră ideile preconcepute cu privire la salarizarea universitară. Conferinţa fusese ternă şi, în timpul ei, (mi-a spus trăgând cu ochiul) le scrisese pe messenger la vreo trei iubite din diverse colţuri ale lumii şi profitase de o pauză pentru a ieşi să mănânce ceva. Mâncare mai proastă ca în Germania nu găseşti nicăieri – mi-a spus: varză, cartofi, cârnaţi şi bere. Noroc că se lipise de el un neamţ de la conferinţă (tipic pentru naţia lui: mic, gras, chel, blond-roşcovan şi vorbind în m ormăituri), cu care au găsit un local în care măcar vinurile de Burgundia erau ceea ce trebuiau să fie. Au început cu câte un şnaps, el a trecut pe vin, neamţul a rămas la şnapsuri şi discuţia era suferindă. Germania are şi ea probleme mari cu şcolile (ceva de genul acesta se discutase şi la conferinţă) şi, gândindu-se că puţină compătimire cu privire la educaţie ar mai încălzi atmosfera, C. a început să-i explice comeseanului său – cu cifre şi statistici – cât de greu o duc universitarii în Europa. Neamţul tot turna pe şnaps şi se încrunta, până când a început să înjure vocal pe limba lui. După care i-a spus lui C., mai curând în şoaptă: da' de unde! Tu crezi că pe noi ne primeşte sau ne ascultă Frau Kanzler? Pe naiba! Abia apucă Herr Auβenminister să-i dea mapa diplomatică; nu, toată ziua umblă şi discută cu o haită de profesori universitari. Ăia au trecere – şi venituri – acum. Cum? D-na Merkel? S-a apucat din nou de chimie? – a întrebat C. Pe naiba! – a răbufnit neamţul; ăia trebuie să-i explice ce e cu profeţia. Ce profeţie? – s-a mirat C. Omule, pe ce lumea trăieşti? – l-a întrebat neamţul. Tu n-ai auzit? Au descoperit o mumie care cică avea nişte mesaje la purtător: cum că veacul s-a-mplinit, că din Răsărit – ăştia au ajuns la concluzia că din Siria, unde cică sunt sate în care se mai vorbeşte aramaica – va veni Mântuitorul care va salva lumea asta nenorocită, plină de neonorociţi ca noi, care beau vin şi şnapsuri. Şi cine crede în asemenea enormităţi? – a comentat C. Fiecare epocă a avut parte de o grămadă de profeţii din acestea. Hai să fim serioşi! Du-te tu şi spune-i asta Doamnei Bundeskanzler, a mârâit neamţul, acum lumina vine din Levant şi din universităţi. Toţi şmecherii ăia, care ieri erau muritori de foame, acum sunt interpreţi de profeţii, hermeneuţi şi analişti de texte, iar oamenii normali – ca noi – suntem împinşi la margine, în conferinţe din astea. Am rămas perplex, mi-a spus C.; mă aşteptam la orice, nu la asemenea istorii trăsnite şi, onest fiind, cum omul meu depăşise măsura, nici nu l-am prea luat în serios. Peste câteva zile, la Viena, vorbind cu cei de la Interpol, am adus vorba – aluziv – şi de povestea aceasta. Nu mică mi-a fost surpriza când un colonel de carabinieri din Italia m-a luat de o parte şi mi-a spus: da domnule, totul e adevărat; există un mesaj care spune că El va veni din Levant şi va ajunge în oraşele Apusului şi că lucrul acesta se va petrece acum, în lumea noastră cu şosele, burse şi navete spaţiale. Apoi a adăugat, mai conspirativ: de ce crezi că se duc Papa şi Patriarhul Ecumenic în calea migranţilor, pe insula Lesbos? Ambele Biserici au filtre la faţa locului: toţi cei salvaţi miraculos sunt înregistraţi şi urmăriţi, iar capii Bisericilor aşteaptă doar un semn. Crede-mă, cu excepţia pazei din timpul vizitelor, noi, carabinierii, n-am mai lucrat cu Vaticanul de pe vremea atentatului împotriva Marelui Papă. (Mă gândeam la prietenul meu B. care posta pe blogul lui nenumărate tentative de desluşire teologică a acestei întâlniri; dac-ar fi ştiut el ce urmăresc cei doi înalţi ierarhi...) Pluteam deja în nori de vanilie şi scorţişoară când C. mi-a spus: vezi, sigur că toată treaba e o gogoriţă, numai că e bine orchestrată – în felul acesta ajung intelectualii la influenţă, la putere, la resurse. Nu sunt aşa de săraci cum par. Mi-am spus în sinea mea: în mod cert nu aşa de săraci ca mine. La despărţire l-am întrebat pe C.: unde e presa în toată povestea asta? Ar fi trebuit să umple ştirile... Tocmai asta e, mi-a răspuns diplomatul: dacă o lăţeau fiecare tabloid şi post de televiziune scotea câte un Mesia pe săptămână. Cum să-l mai găseşti pe ăla bun? Sau cum să-i convingi pe oameni că există unul bun între atâţia fabricaţi? În definitiv, d-na Merkel a crescut într-o casă de pastor, iar Papa şi Patriarhul Ecumenic sunt şi ei pe-aproape. Nu m-am putut abţine: şi Putin? El îi triază la plecare, nu la sosire – a izbucnit C într-un hohot de râs – şi probabil că-l caută printre ei pe Rasputin! Nu mai ţin minte când şi cum am ieşit din acele pivniţe ale lui Auerbach şi nici cum am ajuns acasă. Cert e că trei zile după aceea nu m-am putut ridica din pat.

 

În fine, la sfârşitul verii am fost, în familie, la Salzburg. Soţia mea mai fusese acolo, cu ani în urmă, la un congres pe domeniul ei şi ne lăudase oraşul – mic, cochet şi haut bourgeois. Cum fiica noastră a trecut de un examen şcolar – unul din acelea a cărui pregătire lasă sechele pe viaţă – îi promisesem că vom ieşi undeva în afară în această vacanţă, iar economiile ne ajungeau exact pentru trei zile la Salzburg. Fiica mea a fost încântată, fotografiind non-stop, soţia – care-şi mai aducea aminte topografia urbană – făcea pe ghidul micului grup, iar eu, nedormit şi chinuit de migrene, mă lăsam târât dintr-o parte într-alta. Trebuie să mărturisesc că oraşul nu mi-a plăcut; nici castelul cocoţat pe un deal, nici bisericile baroce, nici casele îngrijite atât de bine încât semănau cu căsuţa de turtă dulce din Hansel şi Gretel. Poate doar Mozart ar fi fost mulţumit de opulenţa burgheză în care scălda oraşul din posteritatea lui. În schimb mi-au plăcut aleile (nu mă refer la Grădina Mirabell, ci la cele de la baza dealurilor), întortocheate, umbroase, cu copaci seculari. În a treia şi ultima noastră zi la Salzburg, fiica şi soţia mea au hotărât să mergem la Muzeul Natural, la care era anunţată – cu bannere în tot oraşul – o expoziţie de corpuri plastifiate a lui Gunther von Hagens. Încă de la intrare m-a cuprins o asemenea greaţă la vederea trupurilor ecorşate şi feliate de starul anatomopatologiei, încât le-am spus fetelor că ies să mă plimb puţin şi apoi mă întorc la hotel pentru a încerca să mă odihnesc (fiind, evident, după o noapte albă). Am pornit pe o alee lungă, printre copaci cărora începeau să le cadă frunzele şi, la un moment dat, m-am aşezat pe o bancă şi mi-am scos din rucsac un croissant luat de la masa de dimineaţă, cu gândul de a mânca ceva. Însă când l-am văzut, mi-au revenit în faţa ochilor interioarele umane exhibate la expoziţia lui von Hagens şi am renunţat. Am mai stat puţin şi m-am ridicat, gândindu-mă că, totuşi, la hotel aş avea parte de cea mai multă linişte. La scurtă distanţă, lângă zidul unei biserici, i-am văzut: vreo douăzeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii, stând pe jos sau pe vine, vorbind şoptit şi privind pe furiş în jur, în vreme ce erau păziţi de un jandarm care îţi dădea o idee despre ce ar fi fost Švejk în zilele noastre. M-am apropiat, curios, să văd cu ochii mei faimoşii refugiaţi. Nu păreau a fi nici mai săraci, nici mai primitivi decât noi, doar că erau obosiţi şi copleşiţi de acea nelinişte pe care ţi-o dă conştiinţa faptului de a te fi rătăcit printre străini şi, probabil, de nostalgia unei vieţi pe care trebuiau s-o uite dacă voiau să meargă mai departe. Uitându-mă la ei, mi-am dat seama că privirea le cobora de la faţa la mâna mea şi atunci am realizat că ţin în mână, încă ambalat, croissantul pe care nu-l mâncasem. M-am apropiat de bravul Švejk şi l-am întrebat, în germana mea aproximativă, arătându-i croissantul: Bitte, kann ich es geben? Jandarmul m-a privit, a zâmbit şi a dat din cap: Ja! Ja! M-am îndreptat către unul dintre ei, la întâmplare, i-am întins croissantul şi i-am spus, străduindu-mă să zâmbesc: It's for you! Omul şi-a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei. N-aş putea spune cum arăta, dar privirea lui era deosebită: părea a izvorî de foarte departe, de dincolo de suferinţa celor alungaţi de la casele lor şi de dincolo de veselia bürger -ilor mândri de tradiţia oraşului lor, poate de dincolo de suferinţă şi mândrie, dintr-o linişte ciudată în care alternau undele albastre-cenuşii ale mării cu crengile verzi-brune ale măslinilor şi zgomotul valurilor care se pierd la ţărm cu vântul trecând prin frunziş. A luat croissantul şi i l-a dat unui copil care venise lângă noi, nedezlipindu-şi privirea din ochii mei. Neştiind ce să fac, i-am zâmbit şi mai larg şi i-am întins mâna. Omul nu a zâmbit, m-a privit la fel, şi nu mi-a întins mâna, ci doar mi-a atins podul palmei cu vârfurile degetelor. Atunci am tresărit: o asemenea atingere nu mai cunoscusem decât cu trei decenii în urmă, pe aleile unui parc, dintr-un alt oraş, când o fată încuviinţase tăcut declaraţiile mele patetice. L-am mai privit o clipă, dar nu pe el îl vedeam ci vuietul mării şi verdele măslinilor. M-am întors şi am pornit hotărât către hotel. În cameră mi-am lăsat rucsacul pe scaun, m-am întins în pat şi, aproape instantaneu, am adormit. M-au trezit fetele când au venit.

 

De atunci nu mă mai doare capul.