PROZĂ

Ion Nicolae Anghel

prozator, Timişoara

Dabija *

„Puşchea pe limbă, Mărgărite!” îl stopează Gafencu. Şi „Ce-ţi veni să rosteşti numele lui Dabija? Că apare şi nenoroceşte şi ziua de azi cu aeru' ăla de superioritate zdrobitoare, cu care se uită la noi. Şi cu năravu' de-a demola tot ce-i pică în lăbi – «poezelele» noastre, înainte de toate, şi-n care vede numai metrică şi meşteşug, iar har nici de sămânţă. Ori proza sălcie şi insipidă şi plină de pleonasme şi cacofonii, de-o scriem. Ni-s'tem ăi mai barosani habarnişti, de i-a întâlnit el în viaţă şi ni-s'tem doar nişte autori plini de râvnă: scriem! Da' ce rezultă-i mult moloz! O-ngrămădeală de vorbe goale şi fără substanţă şi-o poezie ce ţine de cuvinte, de ambalaj. Asta facem: traficăm cuvinte!

Adică ne desfiinţează, ce s-o mai ocolim. Ne dă la cap şi vrea să conştientizăm câte parale ne valorează pielea. Niciuna. Simte însă nevoia să ne lumineze şi să aflăm adevăru' din gura lui. Se crede obligat să ni-l vâre pe gât. Ni-l vâră. Apoi bate, în silă, aeru' din preajmă cu mâna şi-şi însoţeşte gestu' şi c-o grimasă plină de dispreţ şi ne neantizează complet. Nimeni nu e suficient de bun, ca să reziste la exigenţele lui. Ni-s'tem nişte zerouri. Şi nuş' de unde a adunat în el atâta sadism, încât să ne-o spună de fiecare dată! Altminteri, e un om instruit, nimica de zis, da' când te priveşte cu uitătura aia de gâde şi-ţi osândeşte, dracului, toată producţia literară, nu-ţi mai doreşti să ai de-a face cu el…”

„Aoileu!” se jeluie şi i se-alătură şi Marius Canareica. „Mie să-mi spuneţi, dacă-l vedeţi că intră aici, să-mi iau tălpăşiţa” le zice. „C-am fost destul de imprudent sau de fleţ să-i dau o poezie de-a mea, să-i aflu părerea. Mai tare l-am enervat!…

A citit trei–patru versuri şi s-a oprit. Şi «Canareica, lasă-te de scris!» i-am auzit verdictu' şi «Nu mă las!» l-am înfruntat şi m-am umplut de şucăr; îmi dicta el ce să fac eu în viaţă! Nu aveam niciun chef să-i urmez sfatu'.

M-am ridicat de banca pe care şezusem şi privisem ca doi burghezi cumsecade apa care curge la vale şi, odată cu apa, şi câte-o ramură înverzită ori câte un pet sau ce se întâmpla să fie, dar acum eram încărcat. Tremuram de furie şi pendulam de pe un picior pe altu' şi-mi zvâcneau şi muşchii feţei şi-ai gâtului şi-l fixam cu ochii aprinşi. Şi-aş fi vrut să-i trag un şut lui domn' Profesor în foale şi să-l aud gemând. Să se ţină de burtă şi să nu mai scoată o vorbă…

Şi-atunci m-a luat pe nepregătite. Continua să şadă pe bancă şi continua să se uite la coala aia cu versuri, iar când a vorbit parcă nu mai era atâta de ostil şi de scârbos şi parcă se-nmuiase. Şi n-aş putea spune de ce, pentru că nu-mi aduc aminte să fi cedat vreodată ceva de la el.

«Uite, poftim poezia!» mi s-a adresat. Şi «Îţi las o săptămână să fircăleşti la text şi să-l pui la punct. Pe urmă mi-l aduci şi-mi spui ce vrei să faci cu el…»

«Să-l public, ce altceva să fac?» am zis uşor contrariat şi-n clipa ce a urmat i-a căzut faţa. Şi aplecarea aia păcătoasă de a-i umili pe alţii l-a trădat. Nu s-a mai putut controla şi-a-nceput să mă toace…

De fapt, îmi vorbea mie, da' parcă vă vorbea şi vouă, la toţi nătăfleţii ăştia, care ne facem iluzii şi ne ratăm vocaţiile – aia de merceolog, de depanator t.v., de mecanic auto sau ce înclinaţii are fiecare. Şi-asta numai pentru că ne-am pus în plan s-ajungem poeţi. Pigluim la cuvinte şi fircălim la versuri şi dăm fuga la foaie, să le valorificăm. Scriem cu gându' la avanataje şi la câştig şi-avem apucături de oameni de afaceri, nu de poeţi, mi-a reproşat şi m-a privit cu silă. Şi n-am apucat să-l trimit la dracu', că n-am mai avut când.

Era tot pe bancă, cum v-am spus, şi mă examina din priviri, când m-am trezit că mă-ntreabă cu ce mă ocup în viaţa privată şi unde lucrez.

«La Ansamblul Artistic al Casei Armatei» am răspuns, parcă vinovat.

«Aşa!» a făcut, apoi m-a-nţepenit cu remarca: «Sunt destui oameni care lucrează la Ansamblul Artistic al Casei Armatei, fără să facă poezie şi fără să se-ndeletnicească cu scrisul…»

Am înţeles că nu mai am scăpare şi c-o să îndese în mine, atâţia pumni câţi o să poată să-ndese. Că nu ştim noi, a adăugat şi iar vi se adresa şi vouă şi nu numai mie, nu ştim noi cu câtă evlavie se scrie poezia şi scrie poezie doar cine nu e-n stare să trăiască fără să scrie!

Mă cam ameţise la bilă şi nu-mi dădeam seama exact unde vrea să ajungă, însă m-a ajutat să-mi dau seama. Că mă lucra nu numai cu idei de la el, mă lucra şi cu bibliografia. Şi m-a-nfundat cu sfatul lui Rilke, poetu'. Că Rilke vorbea oblu şi ne vorbea tocmai nouă:

«Dacă sunteţi în stare să trăiţi fără să scrieţi, atunci nu scrieţi!»

Ceva mai direct şi mai brutal nu mi-aş fi putut imagina. Pentru noi ăştia, de trăisem douăj' de ani, poate douăj' de ani şi jumate, fără să scriem şi numai odată cu maestru' Cimpoieşu şi odată cu «Boema» ce ne juruisem plaivazului… Şi crezusem că ne-am găsit rostu' în viaţă şi-acuma depăşisem stadiu' achiziţionării de texte şi produceam texte noi înşine şi eram posesori de manuscrise şi le pregăteam pentru edituri. Mai fircăleam la o bucată sau alta, scoteam câte-o asonanţă şi schimbam câte-o rimă şi umblam şi la punctuaţie, lucram la ameliorarea volumului cu alte cuvinte şi ne-aduceam contribuţia cu toţii, doar ţineam de Şcoala maestrului Cimpoieşu, şi ne ajutam între noi. Şi nimeni nu ne purta grija şi lumea ne privea cu simpatie, că iubeam poezia şi ne trăgeam lângă maeştrii şi nu făceam alte rele. Şi exclusiv domn' Profesor Dabija ne umplea cu sarcasme şi ne trata ca pe fiii ploii!

«Mă, voi vă masturbaţi mental lângă Cimpoieşu şi vă masturbaţi odată cu Cimpoieşu!» se pornea. «Da-n mintea voastră e-o debandadă şi-o confuzie mai ceva decât în geanta neveste-mi! Niciodată nu găseşte ce caută. Îşi pune ochelarii şi-ncepe să scotocească-n vraiştismul din geantă şi are nevoie de timp să dea peste ce caută. Asta se întâmplă şi cu voi» îmi zicea. «N-aveţi idee de ce-i poezia, însă vreţi să vă iasă din prima. Şi, cum nu vă iese, scormoniţi în vecini. Vă lipiţi de Teoharie şi-l linguşiţi. Şi-i turnaţi şi udătură pe jgheab, până i se-ncing neuronii. Şi, ce sloboade Pythia din gură, înghesuiţi pe hârtie. Ăla poate că nici nu ştie la ce vă dedaţi!… După aia, partajaţi între voi ce-aţi reuşit să notaţi. Pe urmă-şi rafistolează fiecare partea-nsuşită, iar în final puneţi şi de-o şezătoare la Boema şi rafistolaţi şi-n grup. Cred că v-am dibuit mecanismul. Şi-ar trebui să vorbesc cu Duma să vă dea interzis la restaurant…»

«Ai, domn' Profesor, nu ne puteţi face una ca asta! Căutaţi altceva. De ce să ne lipsim de-o plăcere, dacă putem să nu ne lipsim?»

«Ca să nu intre omul ăla-n gura lumii» a motivat scurt şi-avea aeru' unui individ care se gândea deja la cu totu' alte lucruri mai importante şi era ca şi cum uitase că mă aflam lângă el, acolo-n alee ori ca şi când nu mai existam pentru el.

Am simţit că mă sufoc şi nu mai primesc aer, apoi cum îmi buieşte întunericu-n căpăţână şi, înainte de-a lovi, «domn' Profesor, ce câştigaţi dacă ne faceţi rău' ăsta?» am mai izbutit să-l întreb.

«Eu – nimic. Dar vreau să fac puţină curăţenie sau puţin ecarisaj. Că s-a umplut literatura de nechemaţi şi revistele-s pline cu deşeuri literare şi redacţiile cu ciurucuri şi piaţa scrisului la noi e bolnavă. Vă citiţi doar voi între voi şi vă acordaţi calificativul maxim şi nu cred să vă intereseze şi alte păreri… Şi, repet, ţin să-l feresc de necazuri şi pe Seby Duma.»

Era pronosticu' cel mai sumbru în ce ne priveşte şi nu l-am mai iertat; mă săturasem să-l aud făcând pe justiţiaru' şi dându-mi bobârnac după bobârnac şi scatoalcă după scatoalcă.

«N-o să reuşiţi, domn' Profesor, pentru că pe noi n-o să ne dea nimeni afară din scenariu» i-am spus c-o bizară seninătate, aproape cu melancolie. «Aşa-i legea Boemei: cu aristocraţii şi seniorii Boemei, da' şi cu stâlpii şi poporu' Boemei, cu micimanii care fac treaba până la ei şi le difuzează spiritu' şi imaginea. Şi orice-aţi face şi orice-aţi întreprinde împotriva noastră, o să rămânem. Noi o să fim aicea şi când dumneavoastră n-o să mai fiţi, fiindcă o să muriţi, domn' Profesor. Şi ce-o să-şi amintească lumea o să-şi amintească de omu' care i-a izgonit pe boemi de la Boema …

Noi o să dăinuim, pentru că suntem indispensabili, poate indes-tructibili.

O să ne ducem şi noi, însă o să ne reduplicăm în alţii, generaţie după generaţie, n-o să lăsăm arealu' Boemei pustiu.

O să fim aicea până la sfârşit. Şi până la sfârşitu' sfârşitului, când soarele o să se stingă şi n-o să mai fie nimica. Şi-o să hrănim aceeaşi speranţă a înveşnicirii mereu şi mereu şi până la urmă o să reuşim. Şi, dacă nu vom reuşi personal, o să supravieţuiască, baremi, Speranţa. Care o să recidiveze nelimitat…»

Vorbeam şi vorbeam – nu-ş' ce-mi venise! – şi n-am sesizat cum se prăbuşeşte şi cum se strânge în sine, acolo, pe bancă. Şi-mi era dificil să stabilesc pricina. Pe urmă, m-am dumirit: renunţasem să-i mai vorbesc despre poezie; îi vorbeam despre moarte. Şi bărbatu' instruit şi puternic, care făcea regula şi punea la zid când simţea gustu' de făcătură şi mucava-n scris, nu mai era puternic. Şi «Opreşte-te!» Şi «Nu mai spune nimic, că-mi faci un rău şi mai mare!» parcă mă implora din priviri şi era de parcă-mi reproşa că înadins l-am îmbiat c-o poezie, ca să ajung să-i zic despre moarte!

Era tot numai o apă şi numai o revoltă somatică şi eram tot o mi rare. Cât de naiv fusesem să-i dau poezia şi să mai şi sper c-o să m-ajute, când trebuia să se ajute pe el!

Mă uitam la domn' Profesor ca pentru ultima oară, însă nu-nduşmănit, cum fusesem, ci puţintel compasiv. Pe urmă, neutru. Cum se uită un om la alt om, ca şi când n-ar avea nimic de-mpărţit şi niciun proiect comun care să-i lege şi-ar ţine exclusiv de şiru' nesfârşit de fiinţe, ce se nasc şi pier fără urmă. Şi ca şi cum nimic nu se-alege de ele şi numai faptu' vieţii rămâne.

Şi-am ştiut că n-o să ne mai aşezăm la o masă nicicând, pentru că n-o să avem de ce. Dacă i-a trecut prin cap să ne lucre la Duma şi să ne scoată de la «Boema», ăsta era sfârşitu'. Aleiluiah!…”