PROZĂ

Maria Cioaia

prozatoare, Arad

Pe urmele lui Kazantzakis

,,O, suflete, să-mi trăieşti, Tu, care ai drept patrie eternă călătoria.”
(distih cretan)

Partea I

Creta şi cretanul

Tot mai des gândurile mă poartă spre frumoasa insulă din Mediterana cu munţii săi golaşi pârjoliţi de soare, proiectaţi pe un cer albastru profund, cu plajele însorite scăldate de apele de un albastru întunecat, bătând în verde ale mării de mijloc, mare ce separă două continente, două uscături atât de diferite. Pe un mal, cel nordic se află Europa albă, iar pe celălalt Africa Neagră.

Într-o după amiază de august urmăream cu privirea valurile ce tulburau pentru o clipă apele atât de limpezi ale Mării Libiei. De pe punte priveam în zare cu gândurile duse departe, departe spre Africa. Africa,,,incredibila Africă ”, dorindu-mi cu ardoare să o revăd fie şi pentru o clipă. Ce ar fi dacă vaporaşul nostru ar tăia de-a curmezişul apele mării? Dar nu, nu poate fi adevărat. Să nu-l supăr însă pe Dumnezeu deoarece în urmă cu numai câţiva ani am avut şansa nesperată de a-mi petrece una dintre cele mai interesante vacanţe pe Nil. La mai puţin de un an şansa mi-a surâs a doua oară când vasul de croazieră pe care mă aflam a traversat Mediterana de la nord la sud şi a acostat pentru o zi la gurile Nilului, într-unul dintre cele mai frumoase porturi – Alexandria. Nepăsător la dorinţele pasagerilor săi, căpitanul, un bărbat între două vârste, cu înfăţişare comună, ştearsă, urma nepăsător acelaşi traseu parcurs zilnic, cel spre Cheile Samariei.

Interesul pentru Creta mi l-a trezit o carte fascinantă ce mi-a căzut în mână din pură întâmplare cu vreo trei-patru luni înainte de a ne hotărî să ne petrecem vacanţa ce se apropia pe meleaguri cretane. Era Neîmpăcatul, carte scrisă de Eleni Samios, cea de-a doua soţie a scriitorului cretan, Nikos Kazantzakis, unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat Grecia. Cartea era un fel de roman biografic, o biografie interioară, şi reprezenta o patetică reconstituire a vieţii Homerului Greciei moderne, realizată pe baza a zeci şi sute de scrisori adresate prietenilor printre care şi românului Panait Istrati, primei sale soţii, scriitoarea Galateea Alexion, precum şi celei de a doua soţii, Eleni, cea care i-a stat alături timp de treizeci şi trei de ani. Neîmpăcatul fixează personalitatea lui Kazantzakis într-una dintre ipostazele sale majore: cea de scriitor neobosit stăpânit de o uimitoare efervescenţă creatoare. De altfel, aşa cum mărturiseşte însuşi Kazantzakis, trei mari pasiuni constituie raţiunea existenţei sale: dragostea înfocată pentru cultură, scrisul şi călătoriile. Cartea mi-a plăcut atât de mult încât întreaga vară n-am scăpat-o din mână, descoperind de fiecare dată lucruri noi. Tot citind-o şi răscitind-o am dorit cu ardoare să văd această insulă fermecată, singurul loc în care Byron s-a simţit fericit. Cât am stat în Creta am rămas sub influenţa puternică a acestei cărţi şi odată întoarsă acasă am încercat să pun o oarecare ordine în impresiile şi amintirile mele din Creta. Creta, unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ,,,Creta cea cu zori trandafirii şi albastre, amiezi de chihlimbar, asfinţituri înecate în aur şi porfir, nopţi înstelate” (N. Kazantzakis), fascinează pe orice călător care-i calcă pământul oricât de pretenţios ar fi. Este firesc ca marele cretan să fie îndrăgostit de Creta deoarece în urmă cu peste o sută treizeci de ani, într-un sătuc modest, vedea lumina zilei, Kazantzakis – cel care prin toată opera sa a ridicat faima acestui petic de pământ pierdut în apele albastre ale Mediteranei. Toată viaţa, autorul Alexis Zorbas va fi extrem de mândru de originea sa cretană aşa cum transpare şi din numeroasele scrisori adresate cu orice prilej prietenilor săi. Scrisori adorabile, scrise cu dragoste şi sinceritate ce dovedesc firea romantică, plină de gingăşie a cretanului. Prietenilor apropiaţi care nu încetau să-l cheme în patrie le va răspunde că nu a plecat niciodată:,,Grecia o port în mine, şi mai cu seamă Creta!”

Cincizeci şi şase ani mai târziu, Kazantzakis aflat în insula Egina îi scria iubitei, adoratei sale Eleni Samios, următoarea epistolă:,,Violetele – mov şi galbene – au înflorit. Am găsit sădiţi vreo cinsprezece măslini... Azi e un soare minunat, calm, linişte, sunt fericit... Marea e netedă şi străluceşte ca sticla, munţii îţi inspiră pace şi bună dispoziţie, pământul s-a umplut de vegetaţie.”

Ne aflăm în Creta de câteva zile, iar natura plină de măreţie a insulei ne fascinează chemându-ne să o cercetăm, să o cunoaştem, îmbiindu-ne la excursii. De aseară, în schimbul unei taxe rezonabile, suntem fericiţii proprietari de o zi a unei maşini, argintii – un Peugeot. Dimineaţa ne-am sculat cu noaptea în cap bine-dispuşi şi încântaţi că avem ocazia să vedem în sfârşit oraşul Iraklion – capitala frumoasei insule, al cincilea oraş al Greciei. Noaptea, aşa cum mi se întâmplă de obicei, nu pot dormi din cauza emoţiilor, iar prin minte mi se perindă crâmpeie din viaţa celui mai important scriitor grec. Aşadar – îmi spuneam – mâine voi vedea locul unde se odihneşte,,neîmpăcatul”. Pentru început mergem spre Rhetimnon şi preţ de vreo jumătate de ceas circulăm pe şoseaua pustie, având alături marea. Azi marea este foarte liniştită. Deasupra ei pluteşte o pânză subţire de ceaţă ca un fel de abur fin. După o vreme răsare soarele, înroşind cu razele sale apa mării. La orizont încep să se distingă şi munţii.

Trecem prin Platanias, Stavromens, Panormos, Bali prin apropiere de Fodhele şi Agia Pelaghia după care coborâm spre Iraklion. Clipa solemnă a răsăritului ne face pe toţi tăcuţi. Ascultăm în linişte muzică grecească de la aparatul din maşină. Într-o clipă soarele se înalţă victorios pe bolta cerească, iar aerul devine tot mai limpede şi cald. Treptat începem să ne dezmorţim şi ni se dezleagă limbile. Discuţiile se învârt în jurul lui Kazantzakis a cărui personalitate ne copleşeşte.

– Am citit că marele scriitor a murit departe de Creta în Antibes şi că i s-a respectat dorinţa deseori exprimată,,Vreau să mor în Creta, iar dacă moartea mă va găsi aiurea, să mă îngropaţi acolo. Doresc să-mi fie aduse în Creta manuscrisele, cărţile, masa de lucru, stiloul cu care am scris 25 de ani.”

– Oare de ce a fost excomunicat? Ce o fi făcut de i-a supărat atât de tare pe slujitorii bisericii ortodoxe, se întreabă T.

– Cred că i-au deranjat convingerile sale religioase, poate şi cele politice. Mulţi susţin fără a fi documentaţi că ar fi fost ateu. Din fericire i-am citit viaţa şi nu poate fi vorba de aşa ceva!

De mic Kazantzakis era foarte credincios. Parcă-l văd în curtea casei părinteşti din Mirtia într-o zi senină de primăvară. Era o zi divin de frumoasă, iar Nikos, un copilaş ager şi vioi se ţinea după fustele mamei, o ţărancă tânără îngânând frânturi din cântecele religioase. Copilul Nikos îi îndemna pe toţi să ţină postul Paştelui. În caz contrar, iadul îl va înghiţi pe toţi. Apoi din cinci în cinci minute o întreba pe maică-sa:

– Maică, eu am supt marţea şi vinerea?

Câteva bătrâne adunate la poartă nu conteneau să se mire de credinţa acestui ghemotoc, după care-l îmbrăţişau şi-l sărutau cu drag.

În iarna anului 1914 Europa se îndrepta cu repeziciune spre prima mare confruntare, primul război mondial. Tânărul Kazantzakis împreună cu bunul său prieten, poetul Anghelos Sikelianos, au plecat într-un lung pelerinaj pe la mănăstirile de pe muntele Athos. Au început cu mănăstirea Iviron, apoi au urmat Stavronikitia, Pantocratora, Panagouda, Karakatos, Iosafeii, Sfântul Paul, Dochiarion, Chiliandariou şi Vatopedion, pelerinaj care i-a prilejuit momente de purificare şi înălţare sufletească. Încântat, Kazantzakis nota în caietele sale:,,Ajungem la mănăstirea Iviron, Grandioasă. Clipe pline de farmec de nedescris. Când am privit, de pe balcon, marea fremătătoare şi luna. Acum luna îşi îndeplineşte adevărata ei menire: luminează ceea ce e veşnic. „Înălţat sufleteşte în urma acestui pelerinaj scrie:,,Ogni mattina io rinasco” (În fiecare dimineaţă mă nasc din nou) aşa cum scria Eleni Samios în cartea sa.

În noaptea de 19 martie 1915 (era joia Patimilor), după ce a ascultat cele 12 evanghelii, nota în caietele sale:,,M-am simţit pătruns de o deosebită emoţie. Crucificatul mi-a părut mai aproape de mine, de fiinţa mea. Am trăit intens patimile Mântuitorului...Bucurie, înfrângerea patimilor, spiritualitate, libertate, simplitate şi liniştea interioară rezultate din esenţa tuturor pasiunilor. Suflet curat ca lacrima, limpede ca apa de izvor.” Impresiile de atunci au stat la baza romanului său Hristos răstignit a doua oară.

Nikos Kazantzakis a dus o viaţă nonconformistă, iar mai târziu vederile şi scrierile sale neortodoxe au stârnit controverse în timpul vieţii sale, dar şi după moartea sa. Cărţile lui au provocat mânia Bisericii Ortodoxe. Înfuriată, Biserica Ortodoxă greacă era pe punctul de a arunca anatema asupra lui Kazantzakis şi asupra întregii sale opere, riscând să facă de râs întreaga ortodoxie. I-a sărit în ajutor însăşi regina Greciei, o nemţoaică, aşa cum remarca soţia sa, Eleni.

Prinşi în vâltoarea acestor discuţii nici n-am observat când am parcurs cei 78 de kilometri şi am ajuns la Iraklion (Heraklion cum îi spun cretanii).

Din ghidul complet aflăm că zidurile cetăţii au fost construite în secolul al XV-lea şi erau la vremea aceea cele mai grozave din Mediterana, având o grosime de 29 de metri şi se întindeau pe o lungime de 4 km. Mai citesc că sarazinii au ocupat Creta între secolul al IX-lea şi al X-lea au construit pe locul unei aşezări greco-romane numite Iraklion (în amintirea eroului grec Hercule) o fortăreaţă – cetate. Prima oprire o vom face negreşit la citadelă unde şase bastoane în formă de capete de săgeţi ies în afară din zidurile cetăţii veneţiene destul de bine conservate. Ne îndreptăm spre bastionul Martinengo, cel mai mare dintre toate. El a fost construit de arhitectul Micheli Sanmicheli în secolul al XVI-lea pentru a-i ţine departe pe piraţii barbari şi pe cotropitorii otomani.

Sub soarele necruţător al miezului de vară cretan urcăm la bastion, când pe neaşteptate îi văd mormântul – o lespede de piatră cu o cruce simplă din lemn de măslin, înnegrită de trecerea vremii purtând pe ea următoarele cuvinte:,,Nu mă tem de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Cuvinte inspirate din scrierile marelui autor şi iconoclast irakliot. Piatra pentru lespede a fost adusă din munţii Cretei, munţi atât de îndrăgiţi de Kazantzakis, iar crucea era cioplită dintr-un măslin, pomul ale cărui roade erau nelipsite de la masa sa, extrem de simplă de altfel.

Mă apropii cu mare emoţie de locul în care-şi duce somnul cretanul Kazantzakis.

– Simplu, sobru atât şi nimic mai mult!

Sunt adânc mişcată de atâta simplitate încât ochii mi s-au împăienjenit. Ca să-mi birui emoţia îmi mut privirea spre oraşul aşezat la poalele cetăţii. Sub soarele arzător oraşul pare adormit, iar priveliştea ce mi se înfăţişează este uimitor de frumoasă. O explozie de culori, de lumină şi armonie, după cum mărturisea însuşi Kazantzakis.

În timp ce toţi ceilalţi nu prididesc cu fotografiatul, mă apropii cu sfială şi ating cu veneraţie crucea simplă de la căpătâiul celui mai mare scriitor al Greciei moderne. În primul moment îmi vine să rostesc în gând o rugăciune. Brusc realizez că nu se cuvine, l-aş supăra poate, în schimb murmur:

– Nu mă tem de nimic...sunt liberă.

Privesc cu atenţie mormântul pentru a mi-l întipări mai bine în minte când observ la cap un bucheţel uscat din flori de câmp, flori culese din câmpiile arse de soare ale Cretei, atât de dragi lui.

– Minunat! Ce alt omagiu mai potrivit i s-ar putea aduce?

Mă smulg cu greu din visare şi mă îndrept spre colţul opus al bastionului şi atunci zăresc un alt mormânt la fel de simplu cu singura deosebire că aici pe cruce este trecut şi un nume: Eleni Kazantzakis.

– Cine este? întreabă prietenul.

– Soţia sa. Cea de-a doua soţie, fiinţa cea mai dragă lui, cea care i-a stat alături 33 de ani.

– De ce nu i-au înmormântat unul lângă celălalt, aşa cum era firesc?

– De ce? Cred că aşa şi-a dorit modesta sa tovarăşă de viaţă (care i-a supravieţuit aproape jumătate de veac) să-i fie prin preajmă, dar nu chiar alături, neconsiderându-se demnă să stea alături de acest titan.

Am în mână o crenguţă înflorită de leandru, ruptă dintr-un tufiş, pe când urcam la citadelă. O las să cadă pe lespedea simplă şoptind:

– Neîmpăcatul şi-a găsit în sfârşit liniştea. Mai întârzii o clipă lângă mormânt, după care cu ochii împăienjeniţi privesc spre împrejurimile muiate de soare, iar capul îmi este plin de imaginile văzute.

– Să mergem la mare, propune T. Prea ne-au copleşit emoţiile şi căldura. Vom reveni cu siguranţă într-o altă zi să vizităm oraşul.

Ajunşi la hotel, ne-am îmbrăcat adecvat şi ne-am îndreptat spre mare. Ne atrăgea ca un magnet suflul răcoros al Mediteranei, albastrul nefiresc al apelor sale. De la o vreme, observându-ne reţinerea, chiar teama de a intra mai adânc în mare, dornic să ne facă o surpriză, prietenul s-a repezit la unul dintre numeroasele magazinaşe din sat, care deşi mici, erau burduşite cu tot felul de mărfuri. Un fel de Mall-uri în miniatură. De acolo s-a întors cu un colac gigantic, un fel de barcă mică şi încântat ne-a invitat cu un gest larg să urcăm în ea.

– Doamnelor, vă invit la o plimbare pe apă.

Prima care a luat loc în inedita ambarcaţiune a fost prietena mea. Am ezitat o clipă după care mi-am făcut curaj şi am urcat alături de ea.

– Cum aş putea descrie senzaţia de care eşti stăpânit când pluteşti lin pe apa atât de limpede a mării încât vezi până aproape de fund cârdurile nesfârşite de peşti? Cred cu tărie că şi vocabularul limbii noastre are cuvinte prea puţine ca să pot reda ceea ce simţeam.

În bărcuţa noastră plutim sub nemărginirea cerului de vară deasupra noastră şi albastrul necuprins al mării jos plutim, plutim...am pluti aşa la infinit.

Pe lână noi, aproape de noi, alături de noi, paralel cu noi, în faţa noastră sau în spate trec alţi turişti în simple bărcuţe sau colaci. Curajoşi, copiii echipaţi cu colaci sau aripioare se zbenguiesc fericiţi în apa răcoroasă.

Am plutit aşa un timp pe ape, jucându-ne cu sutele de peşti de diferite culori şi forme care ne însoţeau, ţinându-se cât mai aproape de noi. De la o vreme, cei mai curajoşi au început să ni se plimbe pe picioare şi chiar să ne ciupească de degete, spre deliciul nostru. Din când în când, priveam spre adâncurile ireale pline de peşti când câte un val buclucaş ne uda din cap până în picioare spre hazul general. Fără a ne cunoaşte ne salutam cu alţii, ne făceam semne prietenoase, discutam chiar. Ne comportam toţi aidoma unor copii. După zeci şi zeci de ani, constat surprinsă că s-a trezit copilul din mine, iar timpul trece uşor şi plăcut.

Cu greu ne-am hotărât să ieşim din apa mării. Dar nu ne-am îndepărtat prea mult de ea. Nu ne îndurăm să o părăsim. Rămânem pe malul ei tolăniţi pe nisipul fierbinte. Visăm. Pe cer soarele strălucea divin încălzindu-ne trupurile muiate de valuri. Alături de noi marea strălucea sub soare de-ţi lua ochii. Soare, linişte, pace şi marea, tot ceea ce întruchipează, Grecia, Creta. Acesta este paradisul. Închid ochii şi-mi spun: Doamne ce mi-aş mai putea dori?

Conversaţia purtată în şoaptă lângă mine îmi întrerupse visarea, aducându-mă la realitate. Se discută detaliile excursiei de a doua zi la Cheile Samariei, excursie care presimţeam că va fi deosebit de interesantă. Seara, în cameră, înainte de a adormi, mi-aduc aminte de Cheile Bicazului pe care le-am văzut cu mulţi ani în urmă şi care m-au impresionat foarte tare. Oare acestea să fie la fel de grandioase?

Matinali, la orele 7, urcăm în autobuzul care ne aşteaptă şi care ne va duce până la Aghia Roumeli, un sătuc de o frumuseţe aparte după spusele ghidei, o tânără cretană care ne vorbeşte permanent despre ceea ce urmează să vedem în trei limbi: germană, franceză şi engleză, cu o dicţie perfectă, aşa cum îi şade bine unui ghid care se respectă.

Frumoasa dimineaţă de august ne învăluie cu un soare strălucitor şi un cer de un albastru ireal. În autobuzul confortabil lumea ascultă şi nu prea spusele ghidei în timp ce priveşte nepăsătoare pe geam la minunatele peisaje ce se succed cu repeziciune. Eu în schimb ascult cu sfinţenie spusele tinerei şi, dacă nu mi-ar fi fost jenă, mi-aş fi dus mâinile pâlnie la urechi la fel ca surzii, fiind încântată când reuşeam să înţeleg câte ceva din spusele acesteia. Dacă din limbile lui Goethe şi Balzac mai înţelegeam câteva cuvinte, treacă-meargă, cât despre limba lui Byron spre marele meu regret nu pricepeam mai nimic. Însă folosindu-mă de ghidul pe care-l răsfoiam cu înfrigurare mă descurcam cât de cât. Între timp, de la fereastra maşinii urmăream cu înfrigurare priveliştile ce mi se derulau în faţă: casele curate, vopsite în alb strălucind în soare, munţii golaşi cu stânci ridicate parcă direct din mare şi peste tot, marea, marea cu valurile ei zbuciumate sfârtecându-se de stânci. Peisajele Cretei îmi tăiau respiraţia şi mă făceau să uit de neplăcerile cauzate de faptul că nu înţelegeam prea multe din cele spuse de ghida erudită. Prevăzătoare, înainte de plecare, am trasat sarcini precise micului nostru grup: prietenei mele îi încredinţasem sarcina de a ţine aparatul de fotografiat pregătit în orice moment pentru a imortaliza tot ceea ce mi se părea interesant, în acelaşi timp trebuia să mai şi traducă câte ceva din spusele ghidei. Soţului meu îi revenea sarcina de a face pe cameramanul, rol foarte greu deoarece din secundă în secundă îi ceream să filmeze zeci şi zeci de clişee văzute pe geam în goana maşinii. Rol pe care nu-l prea ducea la bun sfârşit. Lui T. i-am rezervat o sarcină mai uşoară cerându-i deseori să-şi oprească propria filmare şi să imortalizeze ceea ce nu reuşea soţul meu.

– Ia aparatul din mâna lui C., îi spuneam şi filmează aceste privelişti frumoase pentru că el se mişcă parcă cu încetinitorul şi ratează cele mai interesante imagini.

De supărat însă nu se supăra nimeni ştiind cu toţi că, oriunde m-aş fi aflat, eram cuprinsă parcă de febră şi încercam să aflu cât mai multe despre locurile prin care treceam, convinsă fiind de faptul că le vedeam pentru ultima oară.

Ne deplasam spre partea de vest a insulei Creta de vest regiune foarte accidentală cu munţi în interior şi litoral stâncos. Trecem prin apropiere de Georgiopolis şi înaintăm spre Souda pe autostrada cu mai multe benzi de circulaţie despărţite între ele de cel mai interesant gard viu văzut vreodată, format din tufişuri înalte de leandri viu colorate şi înaintăm spre frumosul oraş, lăudat în toate cărţile turistice, Chania (Khania). O vreme circulăm pe şoseaua foarte aproape de mare, practic drumul îmbrăţişează coasta trecând prin câteva staţiuni aglomerate, după care părăsim autostrada şi intrăm pe nişte drumuri secundare de munte, drumuri ce traversează insula de la nord la sud. După un timp ajungem pe platoul Omalos (o altă minune a naturii), aflat pe latura nordică a Munţilor Albi. Timp de mii de ani, ploile au spălat pământul de pe stânci, formându-se astfel această oază verde, după cum am citit din ghidul Creta-Top 10. Platoul este unul dintre cele mai spectaculoase şi liniştite locuri din Creta.

Traversăm Munţii Albi (Lefka Ori), una dintre cele mai frumoase zone montane din întreaga Europă. Munţii Albi ale căror vârfuri se înalţă în unele locuri la 2500 de metri au fost supuşi la grele încercări de natură, suportând geruri năprasnice iarna şi călduri insuportabile vara. Spintecaţi de defilee adânci în care primăvara curg izvoare repezi de munte, munţii albi rezistă şi continuă să ne ofere nouă turiştilor splendide panorame.

În jurul orei 9 iată-ne ajunşi în frumoasa aşezare Agia Roumeli, ghida pronunţa dulce – Aia Rumeli unde toţi se dezmorţesc şi coboară. Preţ de o oră fiecare turist poate să facă cam tot ce-şi doreşte. Mulţi aleg să-şi omoare timpul în tavernele aşezate lângă mare chiar pe mal în timp ce alţii cotrobăie printre mărfurile aflate afară la vedere în căutare de cadouri pentru cei de acasă.

Noi am ales să vizităm micul sătuc, noul Agia Roumeli. Deşi devreme soarele ardea puternic, dar nu ne putea împiedica să rătăcim pe străduţele sale. De la femeia care ne însoţea am aflat că în anul 1960, sătenii s-au hotărât să părăsească casele din vechiul sat Tarra Agia Roumeli, pentru a se stabili pe malul mării. Construind câteva pensiuni şi taverne, toate în culori vesele. Noua aşezare a crescut foarte repede. Sătucul a atras ca un magnet miile de turişti aflaţi în trecere spre Cheile Samariei. Admirăm un timp căsuţele formate din unul sau mai multe etaje aninate parcă de stânci, inundate de flori şi verdeaţă, după care ne mutăm pe malul mării, nepierzând din ochi câteva ambarcaţiuni care duc şi aduc zilnic sutele de turişti la cele mai spectaculoase şi lungi chei din Europa – Cheile Samariei.

Ora a trecut pe nesimţite când s-a făcut zece, moment în care am urcat pe puntea feribotului cu destinaţia Paleochora, urmând să ne lase în vechiul sat părăsit Samaria. Rămânem un timp pe mare. Petrecem mai bine de o oră, încântătoare timp în care nu mă satur să admir malul Mării Libiei cu plaje mirifice, cu micile-i porturi agăţate parcă de stânci, cu căsuţele văruite în albastru şi alb, cu munţii de o frumuseţe sălbatică ce adăpostesc din loc în loc câte un schit sau câte o bisericuţă care urcă din treaptă în treaptă până spre vârf. Marea liniştită leagănă în depărtări câteva vapoare. După o vreme Pământul nu mai există eram doar noi în împărăţia apelor. Privindu-le m-a cuprins dorul de a vedea din nou Oceanul. Acum însă sunt atât de fericită acum şi aici în acest loc fabulos, adevărat paradis!

Ne aflăm numai de câteva zile în Creta şi locurile străbătute mi-au devenit nespus de dragi. Deseori spun că aş putea trăi aici tot restul zilelor. Pe nesimţite Creta, mi-a pătruns adânc în suflet, mai că-mi vine să spun asemenea lui Kazantzakis că am devenit,,cretană până în măduva oaselor.”

Acum vaporul nostru s-a apropiat de o mică insulă, o palmă de pământ ruptă din pământul Cretei care pluteşte ca un nor pe marea albastră.

– Am ajuns deja? întreb cu regret.

– Nu, nu încă. A oprit doar ca să coboare câţiva turişti.

Cu rucsacurile în spate şi sticle de apă în mână, un mic grup a coborât pe minusculul petec de pământ înverzit unde îi întâmpină bucuroşi câţiva prieteni.

Vaporul se pune în mişcare şi lumea de pe punte flutură mâinile în semn de bun-rămas. Mai trec câteva minute când, pe neaşteptate, căpitanul face o manevră iscusită desenând pe albastru mării o buclă uriaşă după care acostează lin. Cu toate sursele de informare în mână, cobor, iar la un mic popas le răsfoiesc şi aflu:,,Defileul Samaria, una dintre minunile naturii din Grecia, îşi croieşte drum prin Lefka Ori de la platoul Omalos până la Marea Libiei. Vârfurile lor ascuţite se înalţă pe cer pe ambele laturi. Pinii imenşi şi pajiştile cu flori de câmp conferă acestui loc un farmec aparte. Defileul este situat la 1250 de metri deasupra nivelului mării şi coboară spre coastă, lângă micul sat Agia Roumeli, trecând prin Sideresportes, sau,,porţile de oţel” (Creta Top 10). Denumirea defileului ar proveni de la mica biserică veneţiană Santa Maria, situată lângă satul Samaria, sat părăsit de localnici în anul 1962 când zona a fost declarată parc naţional.

Aprovizionaţi cu apă din belşug, fiecare aveam câte o sticlă în mână şi una de rezervă în rucsac, ne îndreptăm curajoşi spre defileu. Este miezul zilei, iar cheile, unul dintre cele mai sălbatice şi mai frumoase locuri din Grecia, ne întâmpină cu un val de căldură. Facem o primă oprire la cantonul silvic aflat lângă Xyloskala, aşa este numit traseul foarte întortocheat ce urmează a fi străbătut prin defileul şerpuind printre pădurea de pini şi chiparoşi. Cantonul este locul de unde cumperi biletul de intrare în parcul naţional şi îţi înregistrezi totodată trecerea pe acolo. Este şi locul de unde poţi să-ţi cumperi apă, să bei un suc sau o cafea. Cafegioaică cum sunt, aş pofti să beau o cafea, renunţ însă fiind în criză de timp. Ne îndreptăm grăbiţi spre uliţele fostului sat Samaria, prăfuite şi pietroase.

În trecere privim cu emoţie spre casele părăsite aşezate la poala muntelui fără ferestre, fără uşi, cu zidurile prăbuşite şi acoperişurile stricate, pline de găuri. Lângă case stau fântânile secate şi grădinile de zarzavat înecate în buruieni. Pe lângă nişte ziduri prăbuşite câţiva smochini negri şi uscaţi, pârjoliţi probabil de foc stau parcă de strajă acestor locuri. Încerc să-mi imaginez cum arăta el în vremurile bune cu cele câteva zeci de gospodării proaspăt îngrijite văruite în alb ca peste tot în Grecia, cu copiii bucălaţi. Pentru o clipă, îmi răsună în urechi larma copiilor care se joacă şi aleargă desculţi pe uliţele satului şi văd tinerele femei trebăluind pe lângă casă şi pregătind prânzul pentru bărbaţii lor plecaţi încă din zori la pescuit pe mare. Aşezaţi pe un trunchi de copac, câţiva bătrâni discută aprins, punând ţara la cale.

– Satul a murit, spune cu tristeţe unul dintre turiştii care ni se alătură. Îi dăm dreptate.

Cu aceste gânduri intru în defileu pe un fel de cărare bătătorită, pietroasă şi abruptă ce coboară vertiginos de pe platoul Omalos. Privesc cu luare aminte în toate părţile pentru a nu-mi scăpa nimic. Nu uit nici de cele două vârfuri maiestoase ce străjuiesc, la fel ca nişte paznici credincioşi, defileul. Treptat cheile se îngustează tot mai mult având 3 metri lăţime, iar pereţii muntelui se înalţă la peste 700 de metri, chiar lângă capela Afendis Christos.

În timp ce noi înaintăm în interiorul cheilor, alţii se întorc, astfel se întâmplă că în unele locuri abia dacă pot trece doi oameni unul pe lângă celălalt. În această strâmtoare,,aerul devine sufocant. Cred că temperatura s-a ridicat cu câteva linii” peste 40 de grade şi peste toate acestea rezervele de apă ni s-au epuizat de mult. Rezistăm. Uităm de toate neajunsurile pentru că cineva ne-a spus că, dacă suntem norocoşi, putem vedea câteva capre sălbatice sau poate nişte vulturi bărboşi, doar ne aflăm în împărăţia lor. Nu suntem prea norocoşi pentru că n-am văzut nici picior de capră sălbatică. Puţin noroc avem totuşi, pentru că pe drumul de întoarcere am trecut pe lângă un ţarc în care se aflau câteva capre sălbatice (acele kri-kri cum erau numite de localnici) împreună cu iezii lor. Obişnuite cu turiştii, curioase, caprele s-au oprit din mestecat şi, urmate aproape de iezii lor, s-au apropiat de noi. Le privim cu drag. Zvelte şi drăgălaşe, cu blăniţa de culoare maronie, caprele au venit la marginea ţarcului. Tare le-am mai mângâia, dar nu îndrăznim. De parcă ne-ar fi ghicit gândurile, curajos, un ied îşi bagă botişorul catifelat printre orificiile ţarcului. Întind mâna să-l mângâi, când el începe să-mi lingă palma cu limba-i aspră, ca o mică răzătoare, iar la un moment dat începe a-mi suge degetele. Prietena îmi spune că probabil iedul are mare nevoie de sare, sare pe care şi-a luat-o de pe palmele mele transpirate. Cât despre vulturi, mărturisesc că n-am zărit niciunul, oricât am scrutat cu mâinile streaşină la ochi, înălţimile.

Am văzut în schimb măslini sălbatici crescuţi printre stâncile defileului în locuri unde niciun alt copac nu poate supravieţui. Este atâta frumuseţe în jur încât uităm de căldură şi sete. Observându-mi încântarea de pe chip, prietena mea mă întreabă cum îmi plac cheile.

– E incredibil! Ştii cum se spune: mai pitoresc de atât nu poate fi!

Pe neaşteptate în defileu se aude tropot de cal. Curioase, aşteptăm să vedem şi călăreţul. Călăreţul, un bărbat robust de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un costum de camunflaj (la fel ca şi militarii), înarmat cu un pistol, înaintează la pas, după care se opreşte în dreptul nostru. După ce ne salută curtenitor, se recomandă drept guvernator al Parcului Naţional.,,Nimic nu mişcă în parc fără ştirea mea”, sunt cuvintele spuse de el după care ne întreabă dacă ne plac cheile Samariei.

– Sunt splendide, păcat însă că suferim de sete.

Într-o engleză aproximativă, ne-a informat că, după ce mai parcurgem vreo 200 de metri, vom intra într-un luminiş, unde ne putem odihni şi vom găsi şi apă rece din belşug. l-am ascultat şi după ce am parcurs o distanţă destul de mică am avut parte de o surpriză plăcută: într-un luminiş se afla amenajat un loc de popas cu câteva bănci din piatră, alături un izvor cu apă rece şi limpede adunată din Munţii Albi. Susurul apei care ne mângâie urechile ne atrage ca un magnet, aşa că fără a pierde chiar nicio clipă ne îndreptăm spre el. Făcându-ne palmele căuş bem pe nerăsuflate apa rece care are un gust plăcut, fiind chiar dulce.

Răcorită de arşiţă, îmi vine să dedic o odă firicelului de apă. A făcut-o însă genial Kazantzakis în cartea Raport către El Greco:

,,O, dulce izvor pentru cei însetaţi, tu eşti închis pentru cei care vorbesc şi deschis pentru cei care tac. Acela care păstrează tăcerea, o, izvor, vine, te găseşte şi bea.”

Învioraţi, ţinem un scurt consiliu şi hotărâm că, dacă vrem să mai prindem vaporul, trebuie să ne întoarcem negreşit. Spre regretul meu facem cale întoarsă, iar acum descoperim noi frumuseţi pe care nu prididim să le imortalizăm. În câte un scurt popas admirăm florile şi aspirăm cu nesaţ aerul îmbălsămat de miresmele mentei sălbatice, cimbrişorului sau tiumenului şi ale măghiranului. După vreo trei ore de mers prin unul dintre cele mai frumoase peisaje din întreaga Grecie părăsim cheile. Afară după-amiaza de vară ne întâmpină cu un soare puternic, orbitor. La ieşire ne aşteaptă câteva taverne simple a căror stăpâni te invită cu amabilitate să ocupi loc la masă. Dacă te hotărăşti să intri la vecini îşi păstrează acelaşi zâmbet binevoitor pe faţă spunându-ţi cu tristeţe:

– Poate data viitoare.

În aşteptarea vaporului care să ne readucă în pitorescul sătuc din care am pornit spre Samaria, ne oprim la mare pe plaja Agios Pavlos, numită aşa după capela Sfântul Pavel, plajă puţin ospitalieră. În locul nisipului fin pe care te aşteptai să-l găseşti, întâlneşti aici o întindere de pietriş sterp, plaja puţin populată de obicei, acum însă plină ochi de turiştii obosiţi ce se reîntorc de la chei. Lăsăm la o parte porţiunea de uscat neospitalieră şi ne îndreptăm spre mare. Marea ne cheamă la ea îmbiindu-ne cu aerul sărat şi briza răcoroasă. Nu stau prea mult pe gânduri şi intru în apă. Mi-e greu să pot descrie senzaţiile multiple ce mă încearcă când apa mării răcoroasă mă udă din cap până în picioare.

Am uitat să spun cât sunt de norocoasă pentru că mi-am găsit un colţişor plăcut undeva la o cotitură a ţărmului şi m-am aşezat pe o piatră şlefuită de valurile mării, spre invidia celor care treceau pe lângă mine. N-au decât pentru că mie nu-mi pasă. Fericită, îmi spun că n-aş ceda locul nimănui.

Bun înotător, T. şi-a aruncat rapid hainele şi s-a repezit în apă să se răcorească. Mai prudentă, prietena se ţine aproape de mal. Singur C. rămâne pe nisipul fierbinte al plajei sub soarele arzător al frumoasei zile de vară, neştiind parcă ce să facă.

Cu greu ne-am hotărât să ieşim din apă şi să ne îndreptăm spre vasul ce ne aşteaptă în micul port. În timp ce mă îndreptam spre el îmi spuneam că sigur marea dă dependenţă. Şi mă gândeam la ce spunea Samuel Jonson (la fel ca atâţia alţii referindu-se la locuri minunate):,,cine s-a săturat de Londra, s-a săturat de viaţă”. Eu aş spune că cine s-a săturat de Creta şi de mare, s-a săturat de viaţă!

După ce ne-am răcorit cu câte un pahar de apă rece ca gheaţa ne-am urcat pe vas şi am refăcut invers drumul până la noul Agia Roumeli unde ne aştepta autobuzul care ne duce acasă. Ies pe puntea feribotului, iar vântul cald, bătând dinspre Africa îmi suflă în faţă. Drumul de întoarcere este şi mai interesant decât la venire, acum şoferul urmează un traseu aflat la mare înălţime, unde natura plină de pitoresc a Cretei s-a întrecut parcă pe sine. Peste tot vedeam stânci încinse de soarele cretan, pini singuratici, măslini sălbatici şi numeroase biserici. Practic, nu exista un sătuc oricât de mic fără a avea în mijlocul lui o bisericuţă.

Nu încetam să mă minunez de casele cocoţate pe înălţimi, întrebându-mă oare cum trăiesc oamenii acolo adăpostiţi doar de munţii golaşi profilaţi pe cerul albastru. Atât de albastru cum n-am văzut în nici alt loc. Peste tot prin frunzişul argintiu al măslinilor, scânteia marea.