RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo
istoric, Timişoara

Camil Petrescu şi rolul presei

Un cotidian cât... Ţara

Primul număr din ziarul „ Ţara ” a apărut la Timișoara în 6 mai 1920. Reflecta ambiţia lui Camil Petrescu de a edita un cotidian politic, generalist, cum am spune astăzi cu un termen mai adecvat. Va fi un ziar făcut cumva în răspăr cu presa de atunci. Nu a prins. Desigur, motivele sunt multe. Poate că nu experienţa oarecum redusă a tânărului editor să fi fost cauza principală. În primul rând este vorba de o anumită neadecvare, de un refuz al publicului de a primi gazeta şi de a se identifica cu ea. Publicul timişorean era compozit, iar româneşte se vorbea prea puţin la acea dată. Publicaţiile de limba germană şi maghiară continuau să atragă, într-o interelaţionare fondată şi alimentată cu multe decenii în urmă. Nu mai erau barierele administrative, impuse foilor româneşti de vechile guvernări. Piedicile se vor manifesta în primul rând prin reţinerile difuzorilor de presă în a prezenta noua gazetă. Camil Petrescu nu a avut resurse pentru a-şi promova ziarul prin acţiuni de specifice. Nu oferea nici suplimente pe teme diverse, nu dădea cărţi şi nici ceasuri de masă ori alte obiecte aflate în arsenalul promoţional al gazetelor din Regat. El a mizat pe faptul că Ţara se va impune prin faptul că răspândea românismul, că aducea noul de la Bucureşti. A fost o eroare: bănăţenii nu au fost prea interesaţi. Mai sunt şi alte cauze. Una ar fi sărăcia informativă. Fiind o publicaţie scrisă în mare parte de editorul său, „ Ţara ” a lăsat, cu toate străduinţele lui C. Petrescu, numeroase sectoare neacoperite. Mai erau tonul elitist şi tendinţa de a oferi corecţii, alte aspecte cu care cititorii nu au fost de acord.

Altfel, ziarul va fi generos în obiective. Vor fi reflectate în articolul-program, editat ca un antiprogram, ca o replică polemică la invazia de programe din epocă. Merită reluat, căci poate servi şi astăzi ca model, nu doar ca o curiozitate.

PROGRAMUL NOSTRU

Cine n-are astăzi un program în ţara românească? Cine n-are astăzi şi cel mai democrat program în ţara românească? Ascultaţi numai titlurile partidelor: Partidul „Poporului”, Partidul „Ţărănist”, Partidul „Liberal”, Partidul „Democrat”, Partidul „Naţionalist-Democrat”, Partidul „Socialist” şi, culmea, Partidul „Conservator-Progresist” (nu râdeţi, aşa e).

Au ajuns programele ca formularele de petiţii: se găsesc făcute gata la librărie, costă cel mult câţiva lei, acolo.

Vorba este cine se ţine de program? Căci este drept că oamenii noştri politici dovedesc o uimitoare însuşire de a face, când sunt la putere, exact pe dos decât ceea ce promiseseră când cereau voturile poporului, mergând apostoleşte pe jos, şi nu, ca acum, în automobile şi cu suita de ceremonie.

Omul politic român, cu o uşurinţă cu care nu-ţi face deloc cinste, e în stare să-ţi dovedească, dacă vrei, că soarele răsare, în unele zile, de la apus, spre deosebire de celelalte, când răsare de la miază-noapte, lucru din care se scoate, bineînţeles, că guvernul nu vrea decât „fericirea tuturor”.

Este parcă un făcut. Cu cât un politician promite mai frumos, când asudat şi răguşit îşi ţine „discursul-program”, cu atât îşi bate mai necuviincios joc de acelaşi popor, când e tare şi puternic.

O, biet alegător român, care rămâi cu gura căscată când „domnul candidat” îţi promite marea cu sarea, odată cu luna din puţ şi gurile blagoslovite ale Nilului, şi care topit de mândrie strigi din fundul pieptului „să trăiască” atunci când domnul urcat pe masă îţi dovedeşte că tu, „poporul”, eşti totul şi el nimic! Ce mai ochi faci după alegeri, când acelaşi „domn deputat” de astă dată nu te mai recunoaşte nici pe tine, nici pe el cel de ieri. Domnul deputat are acum servietă la subsuoară, secretar şi şi-a îngroşat considerabil vocea. Asta ca la noile alegeri să facă un nou program şi tu să caşti iară gura şi biata ţară să iasă tot pe dos, tot cu permisuri, tot cu vagoane şi tot cum vrea el.

Mai mult ca el nu putem promite.

Domnilor, n-avem niciun program... Ba da, avem unul. Iată-l!

Vom sili pe toţi ceilalţi să ţină frumoasele lor programe şi promisiuni.

E destul pentru nişte oameni cinstiţi.

Şi acum aveţi cuvântul d-voastră, onoraţi cititori[1].

Era un scop nobil, însă gazeta nu va supravieţui mult timp...

Banatul tot

La sfârşitul anului 1920, Ţara se va implica în disputa pentru menţinerea Banatului întreg. Va fi convingerea lui Camil Petrescu în acestă problemă, însă va fi şi influenţa evidentă a lui Sever Bocu, fără îndoială cea mai proieminentă figură pe care a dat-o Banatul în prima jumătate a secolului al XX-lea. În 28 octombrie, România se va angaja, prin semnătura lui Take Ionescu, ministru de externe, să pună în aplicare prevederile Tratului de la Sèvres, din 10 august 1920, care prevedea şi împărţirea Banatului. Va fi unul din momentele de luptă îndârjită a politicienilor bănăţeni din toate partidele, punând numeroase probleme guvernului în exerciţiu. Mai târziu, Sever Bocu va acuza Bucureştiul de trădare, nominalizându-i aici pe Take Ionescu sau Octavian Goga. Mai precaut, C. Petrescu se va face ecoul acestor mişcări de protest, prelund ştiri din Capitală: „Un număr de parlamentari bănăţeni a pornit o acţiune de o violenţă extremă împotriva ministrului de externe. Dr. Nicolae Imbroane, fratele vicepreşedintelui Camerei, a mers până acolo încât a numit, în adunarea de duminică de la Lugoj, trădător pe ministrul de externe, care a semnat înţelegerea cu Serbia”[2]. Cu toate protestele din perioada interbelică, nimic nu a mai putut fi schimbat, în afara unor mici ajustări de frontieră, dictate mai ales de interese locale şi operate prin intermediul unor interpuşi din comisiile de grăniţuire...

Presă pervetită – presă onestă

A afirma că publicistul Camil Petrescu a avut încredere în presă şi în ziariști, dincolo de aerul comun al afirmaţiei, una vetustă şi formală, rămâne sensul concret al atitudinii sale, o poziţionare profesională, care vădeşte faptul că e vorba de mult mai mult: gazetarul i-a atribuit mass-mediei un rol fundamental în societate şi a suferit atunci când ea a rătăcit calea, departe de articole realizate profesionist. Modul de a scrie, dar mai ales abaterile de la conduită, de la deontologie, cum spunem astăzi, au constituit periodic subiecte de presă pentru C. Petrescu. A avut zeci de intervenţii pe acest subiect, în diferite etape ale geografiei sale publicistice, particularităţile abordărilor constituindu-se într-un sistem care îl indică nu doar un practician recunoscut, ci şi un teoretician. Va depăşi şi domeniul oarecum limitat al analizei gazetelor (şi emisiunilor radiofonice, ulterior), situându-se în câmpul larg al teoriei comunicării. Fără îndoială, cunoştinţele sale filosofice, cu deschideri spre estetică, într-un sens, şi spre etică şi morală, în altul, dar şi cu noţiuni de politologie (nu în înţelesul complex de astăzi al termenului, însă existente, cel puţin embrionar, în sistemul educaţional al timpului), i-au oferit instrumentele necesare unei abordări coerente şi complexe.

Statutul mass-mediei din vremea sa va fi, în mare parte, stabil. Jurnalele tipărite nu acţionau unitar, ba chiar duceau adesea polemici tăioase între ele. Observator atent al fenomenului, Camil Petrescu s-a implicat în dezbateri încă de la începutul carierei sale de publicist generalist. În octombrie 1919, la Timişoara fiind, observa că presa de la Bucureşti nu poate fi un exemplu. Sunt practici ce vor fi condamnate cu vehemenţă. Când, implicate fiind în lupta electorală, unele gazete vor publica certificate medicale ale adversarilor, jurnalistul va răspunde din Banat, în articolul intitulat la obiect „Atacurile personale” prin presă: „Nu! Hotărât aceasta ne repugnă. Binecuvântăm înţelepciunea celor care au ferit presa de aici de astfel de păcate. Şi cu cât mai jos s-ar putea scoborî presa din Regat cu luptele politice, cu atât mai energic vom protesta noi aici. Sunt aici, la noi, tradiţii prea puternice pentru ca să putem abdica de la o lume de conduită, care ne-a adus de atâtea ori la bine”[3]. Ulterior, la Bucureşti, va vedea însă o mare „diversificare” în materie de atacuri de presă. „Aici, la noi” este formula prin care bucureșteanul C. Petrescu arată că se identifică cu Banatul și cu oamenii lui, mai ponderați.

A informa, a educa

Prezent la Timişoara, la începutul anului 1920, gazetarul îşi va lua în serios rolul de ziarist enciclopedist şi va prezenta bănăţenilor diverse instituţii ale statului român. Încercarea lui are dublu scop, căci va informa şi va educa. Sistemul funcţional al mass-media poate fi recunoscut şi aici. În prezentarea sa va include şi un mic curs de istoria presei. Se va referi succint la începuturi, va caracteriza parcursul şi va ajunge la cotidianele importante ale epocii. Va face şi unele delimitări, căci tendinţa „tabloidizării” presei româneşti prindea contur: „Se pare că acest progres material nu e însă şi moral. E cert că, în majoritatea ei, presa românească, trecând pe lângă chestiunile largi de principii şi probleme generale, dă prea mare atenţie chestiunilor personale şi faptelor de senzaţie”[4].

Prozatorul şi gazetarul Camil Petrescu a acordat presei, celei tipărite în primul rând, căci radioul era încă la început, mult din timpul său. Nu şi-a pus el însuşi intervenţiile într-un sistem a cărui coerenţă să fie sesizată de la primele contacte. Nici măcar nu şi-a adunat textele de gen într-un volum separat. Refăcând noi această geografie publicistică observăm că autorul şi-a conceput referirile la activitatea mass-media modular, iar reunirea lor reliefează un tratat de teoria comunicării. Surprinde prin bogăţia de referinţe, prin aria vastă a investigaţiei, prin supleţea şi acuitatea abordării, dar şi prin faptul că a fost preocupat de acest subiect într-o perioadă când oameni importanți au blamat adesea presa, abordarea ştiinţifică fiind considerată evident o curioasă aventură. Am văzut deja că publicistul a căutat locul comnicării în masă în sfera politologiei, stabilind şi evoluţiile concrete în registrul democraţiei ori al lipsei acesteia. Referiri numeroase vom întâlni la modul practic de a realiza o publicaţie, la munca reporterului şi a editorului, dar şi la public, unul surprins adesea în diversitatea sa proteică. Este o propensiune spre teoretizare în domeniu mai puţin întâlnită, cu unele excepţii: Ioan Slavici şi Nicolae Iorga.

Încă din 1918, Camil Petrescu se va plânge de dificutăţile întâmpinate de omul de presă. Nu sunt cele ale războiului şi ale ocupaţiei germane la Bucureşti, ci unele legate de capacitatea gazetarului de a-şi face datoria la modul profesionist. La începutul unui articol, intitulat Pro domo, publicistul face distincţia între ziaristul generalist şi cel literar. Primului reuşeşte să-i circumscrie preocupările: „Ziaristul se preocupă de actualitate, de efemer, de cele mai multe ori. E un oficiu de înregistrare – în care faptele sunt alese, determinate cantitativ şi calitativ, aşezate în raftul corespunzător al stimei publice. Se pot întâmpla două lucruri însă: se poate întâmpla mai întâi ca faptele actuale să se înşire atât de repede şi de surprinzător încât nici condeiul cel mai harnic să nu le prididească[5]. Şi totuşi i se pretinde formă. Se mai poate întâmpla ca faptele să lipsească, şi atunci, ca un vierme de mătase firele de borangic, ziaristul trebuie să scoată din propriul creier «lucruri interesante»”[6]. Cu toate că prima impresie poate fi aceea că autorul are o nemulţumire faţă de această stare de lucruri, editorii cu experienţă, din trecut şi de astăzi, ştiu că alternanţa are un ritm aproape obiectiv şi că marele talent al unui făcător de ziare este acela de a face o publicaţie interesantă şi atunci când agenda publică geme de întâmplări, şi când zilele curg molcome, aproape fără nimic interesant. Dar gazeta trebuie să iasă şi are alocate un număr constant de pagini, emisiunile de ştiri se difuzează la orele consacrate şi au o durată prestabilită. Desigur, unui publicist conștiincios cum e C. Petrescu nu-i este indiferent cum va arăta ziarul sau revista la întâlnirea cu cititorii.

[1] Reprodus de Florica Ichim în Camil Petrescu, Publicistică, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 246-247.

[2] Ţara, I, nr. 23, 16 decembrie 1920.

[3] Banatul românesc, I, nr. 78, 28 octombrie 1919.

[4] „România de azi”, Limba română, I, nr. 1, 22 ianuarie 1920.

[5] Tocmai din acest motiv, ziariştii buni din trecut erau maeştri ai stenografiatului. A doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut memoria benzii de magnetofon (mai ales în radio), dar şi de casetofon (dictafon, reportofon), mai ales în presa tipărită. Perioada contemporană este marcată de camerele video digitale, tot mai miniaturizate şi mai performante, utilizate în toate cele patru mari domenii de activitate: presă tipărită, radio, televiziune şi mass-media electronică.

[6] Scena, II, nr. 306, 3 noiembrie 1918. Reluat în Camil Petrescu, Publicistică 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 73-74.