RESTITUIRI

Horia Truţă
istoric, Arad

Sfârşit de secol la Şcoala Confesională din Gai

Abia intrat în biroul protopopesc de pe Deak Ferenc ut (strada Mihai Eminescu), protosingelul Iosif Goldiş, după ce şi-a rezemat imensa umbrelă de speteaza scaunului, a luat cu mâinile îngheţate scrisoarea aşezată pe mijlocul mesei. Afară ploua mărunt, iar vremea lunii noiembrie 1878, rece şi lipsită de culoare a întunecat încăperea înainte de vreme. Desfăcând plicul sigilat oficial cu ceară roşie, în timp ce se apropia de fereastră pentru a o cerceta, a recunoscut scrisul episcopului Ioan (Meţianu), care-l îndruma să rezolve cumva, dar cu stăruinţă şi înţelepciune, ca profesor şi inspector şcolar ce era, problema şcolii confesionale din Gai. A înţeles că trebuia să meargă acolo în grabă, cunoscând că ierarhul nu admitea în nici un chip amestecul altora în afacerile şcolilor susţinute de Biserică. Doar Consistorul şi nicidecum Inspectoratul şcolar, Comitatul sau Primăria, avea dreptul să emită instrucţiuni în sfera de activitate ce-i aparţinea. Chiar dacă pe tabla prinsă în perete deasupra uşii de intrare, scria „Gorog – keleti roman felezetteti nepişcola ”, toată lumea ştia că este vorba de şcoala românească confesională greco-orientală, iar conducerea ei, alegerea învăţătorilor, salariul acestora, programul şcolarilor şi metodele de educaţiune erau doar cele stabilite de autorităţile bisericeşti ortodoxe.

În scrisoare, se mai amintea că întreg Consistoriul s-a convins, cu părere de rău, că de ceva timp, nu există în toată dieceza comună bisericească mai dezaranjată ca aceasta. Lucrările noului edificiu şcolar, terminate încă de anul trecut, nefiind încă plătite, au dus la ameninţări cu execuţiunea din partea antreprenorului. Avere în lichidităţi nu existau, iar comunei nici că-i păsa. Atât credincioşii, cât şi preotul, aşteaptă în linişte, cu nepăsare toate acestea şi nu se interesează nici de încasarea speselor cultului şi nici a capitalului bisericesc, bani necesari pentru a despleti datoria ce ameninţa pierderea clădirii. Deşi imobilul era făcut să cuprindă într-o clasă 80 elevi, aşa cum prevedea Regulamentul pentru învăţătura de obşte, adică toţi, dimpreună sau laolaltă, ea trebuia adusă în stare corespunzătoare normelor ungare pentru administrarea învăţământului. Nu era uşor să faci rost de mobilier şi rechizite, să organizezi biblioteca, grădina şi să ţii curăţenie. Protosingelul cunoştea şcoala de pe Templom ut (Bisericii) din Gai încă din timpul preotului Dimitrie Misici, care după moartea soţiei s-a ocupat singur de creşterea şi educarea celor doi băieţi. Îşi amintea de vechea clădire care era în aşa o stare proastă încât nu numai că arăta rău pe dinafară, cu tencuiala căzută din cauza umezelii, dar se putea întâmpla ca în orice moment să se surpe peste şcolari şi învăţător, iar Consiliul era răspunzător pentru aceasta. Odată cu noua clădire a fost construită şi cocina pentru porcii învăţătorului, care până atunci au stat împreună cu vacile şi cele două oi.

Oamenii însă vorbesc atât de necugetat despre şcoală şi biserică de parcă nici n-ar avea popă în comună. El însuşi e în toate nechibzuit şi nu-şi face datoria de păstor sufletesc al enoriaşilor. A devenit nesuferit când în sărbătoarea Arhanghelilor Mihai şi Gavril, spre nedumerirea întristatei familii şi buimăceala poporului prezent, a lăsat mortul, pe feciorul lui Ciupa, pe laviţă, când după începutul prohodului, năzărindu-i-se că două femei şuşoteau ceva împreună la adresa lui, desbrăcându-se de odăjdiile cernite, s-a îndepărtat cu stola încasată şi cu pomana mai înainte mâncată, sfădind şi înjurând poporenii îndoliaţi cu vorbe de ocară. Nu a uitat sticla de vin şi colacul cel mare pe care în timp ce le aduna de pe masă strângându-le sub braţ, a zis apăsat, ridicând capul ca la predică: „mai meargă dracul la voi în biserică şi la slujbe că nu sunteţi buni de nimic, nişte leneşi, pizmaşi, curvari şi beţivani ”.

Nemulţumirile enoriaşilor au continuat când Lazăr David ca administrator parohial, a adunat pentru el sub formă de bir, de la fiecare casă, pe lângă stolele uzuale stabilite de credincioşi, adică o măsură mică de grâu (30 litre), taxele, pentru păstrarea arhivei, sala de joc şi purtarea Oficiului parohial, iar de la jeleri, câte patru coroane. De când cu zvonul că umblă, fără ştirea epitropilor, la banii din tasuri, oamenii au început să vorbească pe faţă. S-a făcut urât de popor nu doar prin acestea ci şi prin purtarea lui provocatoare şi dezinteresul faţă de şcoală, încât chiar şi Consistorul se întreba dacă mai poate fi ţinut acolo. Nu s-a mirat nimeni, când după nici o lună a fost sancţionat şi disponibilizat din cauza unui proces judecătoresc pentru nişte avere.

Numit prin concurs, Vasile Olaru preotul de la Căpâlnaş la început a renunţat la post, zicând că nu mai vine la aşa o parohie unde toate actele sunt în dezordine şi cu oameni a căror îndărătnicie a devenit proverbială, care nu vin la biserică, iar de şcoală nici nu vor să audă. Cei mai mulţi ziceau cu glas tare că aceasta, adică învăţătura, e un lucru rău, care nu aduce nici un folos nimănui. Aşadar şi copiii cei mai mulţi, erau ameninţaţi cu vorbele că dacă nu se vor purta bine, vor fi duşi la şcoală, unde stăpâneşte asprimea ţinută cu varga. Drept dovadă, în aprilie anul trecut încercarea unora din fruntaşii comunei, care la îndemnul cantorului Dan Poenaru, au propus antistiei comunale de a pedepsi părinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoală a sfârşit într-un eşec lamentabil care a produs poporului mânie şi dezbinare. După ce învăţătorul Mihai Jurma, numit provizoriu în vară, după plecarea lui Iosif Suciu la Mănăştur, a dispărut fără urmă după ce a încasat o parte din bani, oameni mânioşi pe dascălii care se tot schimbau şi o luau din loc pe ascuns ca nişte lotri, nu mai voiau să plătească nimic. Trimis la post în Gai, Romul Tăucean absolvent preparandial cu examen de calificare, a fost primit cu duşmănie trebuind să plece şi el din comună. În locul lui a fost numit provizoriu George Moraru din Pecica, dar nici acesta nu a rămas prea mult timp. Nici Liviu Radal nu a putut să ocupe postul în şcoală, deoarece, deşi însoţit de preotul Vasile Olaru, a fost împiedecat să intre în clădire de mai mulţi enoriaşi. Instigaţi de Dimitrie Fericean şi Gheorghe Ilin, la care s-au adăugat epitropii Ioan Ban, Nuţu Orga şi alţii care turmentaţi de băutură şi cu vorbe de ocară l-au ameninţat şi gonit, strigând că în Gai nu e nevoie de învăţător, iar şcoala mai bine să stea închisă. Ce să înveţe acolo? Cum se face un goagăl din limba slavonească, sau cum cresc viermii de frăgar? Cu vocea ridicată, Nica Semlecan nu a uitat să amintească de Vasile, băiatul lui Duma Blagu care în urmă cu trei ani a fost bătut de învăţător şi acum îi bolnav, cu apucături de sinucidere. La aceste vorbe, părintele Olaru, n-a mai putut răbda i-a întors-o blând, privind drept în faţă: Lasă, lasă, că nu-i chiar aşa, că nici pruncul nu era uşă de biserică! Fără să se oprească, s-a strecurat primul, urmat de tânărul învăţător, printre clienţii, care auzind gălăgie, au ieşit curioşi în stradă din birtul lui Sielberman. Cei doi s-au îndepărtat în linişte, dar, după o vreme, părintele a găsit de cuviinţă să dea unele explicaţii însoţitorului său, ca unuia lipsit de experienţă şi tact. Aşa sunt oamenii locului, nu au încredere în învăţătorii care nu-şi pot stăpâni clasa. Și tot din aceştia am avut pe aici. Poate o merita şi copilul. La băieţi bătaia e mai bună, vreau să zic, mai cu folos, decât să fie închişi la şcoală sau băgaţi în carceră. Aceste pedepse se pot aplica doar fetelor, care eventual pot fi puse şi în genunchi pe boabe sau bătute la palmă cu liniarul şi joarda. Oprindu-se din mers, după o scurtă reflectare a spus autoritar: la băieţi e altfel; bate rar, dar atunci fă-o cumsecade, adică, vreau să zic, fă-o ca lumea. Palma învăţătorului trebuie ochită bine, dar a ochi bine nu-i lucru uşor pentru oricine. De aceea, cele mai multe palme, nu-şi ajung nici ţinta nici scopul adevărat. Ea trebuie să izbeasă în faţă, dar nu trebuie să atingă urechea, că vezi ce se întâmplă, poate rămâne surd, nici să strice gura ca să curgă sânge ci să lovească numai părţile moi ale feţii. La aceste vorbe Liviu Radal a tresărit, amintindu-şi de Petre Pipoş, care le spunea de la catedră preparanzilor, că pedagogia vremii, încă nu a stabilit dacă pedeapsa ca şi recompensa dealtfel, sunt necesare sau dimpotrivă nu sunt bune. A mai spus că învăţătorul nu are autoritatea judecătorului să pedepsească după lege. Și dacă o face, el trebuie să şi îndeplinească verdictul, că cine altul o poate face? I-au rămas chiar întipărite vorbele eminentului dascăl rostite la absolvirea şcolii, aşa ca ţinere de minte: Iară dacă unul din şcolari, zicea el, pare neorânduit şi tulburător al ordinii celorlalţi, unul ca acesta chiar dacă e socotit scelerat şi asemănat cu fiarele sălbatice, să nu fie îndreptat cu injurii şi cu biciul, ci cu mijloace atrăgătoare pe care pedagogia le arată, iar învăţătorul care recurge la bătaie pentru menţinerea liniştii şi supunerii este ori prea leneş ori prea slab. Pe de altă parte, fapte vrednice de pedeapsa trupească, prescrisă cu varga, aşa cum spune legea şcolară din Austria sunt numai opunerea maliţioasă şi repetată, imoralitatea şi furtul. Și nici atunci învăţătorul să nu să zăuite de dragostea pentru şcolarii săi. El trebuie să ştie măsura asprimei, fiindcă asprimea produce frica iar aceasta trage după sine antipatie, înstrăinare, deseori şi ură... Speriat de propriile gânduri, Liviu Radal a mai reuşit cu glas scăzut să-i îngâne părintelui Olaru câteva cuvinte spunând ca pentru sine: poate lucrurile s-ar îndrepta, dacă şi aceşti oameni ar fi căpătat prin şcoală nişte principii mai bune, ca să se poată apleca ei înşişi sau copiii lor, la studii şi la ştiinţe, să înveţe artele şi meseriile, pe care să le exercite liber oriunde în Imperiu, aşa cum fac alte neamuri.

Neîncrederea şi îndărătnicia găienilor români de a nu plăti un învăţător se exprimau şi prin vorbele puse în gura lor de părintele Olaru şi transmise, intenţionat sau nu, protopopului: că în lume exită două lucruri rele şi prost orânduite: armata şi şcoala. Dar dacă aceasta din urmă este strict necesară continua părintele de ce acest lucru nu-l poate face preotul singur, că doar el e directorul şcolii. La ce bun mai trebuie şi învăţător de vreme ce oamenii nu voiau să-l susţină cu bani. Cu un cuvânt, pentru uşurarea sarcinii lor, poporenii doreau reducerea sau chiar abzicerea plăţii pentru şcoală, în aşa fel încât dacă cele două posturi erau îmbinate, un singur om să fie şi popă şi învăţător.

Consistorul a răspuns prin protopopul-inspector şcolar, că vorbind aşa, întreaga afacere este precipitată, iar unificarea celor două posturi aşa cum vrea părintele Olaru nu se poate face fiindcă preotul nu are calificaţiunea învăţătorească, aceasta fiind o piedică în a primi definitiv asupra sa oficiul învăţătoresc, iar la rândul său, învăţătorul nu poate fi, fără un motiv legal, despoiat de drepturile pe care le are la şcoală. Se mai spunea, că deşi s-a luat notă despre dorinţa poporului de a-şi uşura sarcinile cu susţinerea unui singur post la şcoală şi biserică, tot aşa s-a aflat cu reprobare de ştirea că în fruntea agitaţiunii precipitate şi nelegale pentru unirea posturilor s-a pus preotul locului, cel care trebuie să păzească această afacere. De aceea, se arată în continuare, preotul este avertizat de urmările funeste pentru parohie dacă se continuă agitaţiunea cât de cele disciplinare pentru preot dacă nu va linişti spiritele agitate.

La repetatele solicitări de acest fel care au continuat şi neavând încotro, episcopul Ioan (Meţianu), a aprobat unificarea postului învăţătoresc cu cel preoţesc şi ambele îndatoriri să fie îndeplinite de preotul paroh Olaru. Deşi controlul exercitat de protopopul Moise Bocşan însoţit de inspectorul regesc Varjassi Arpad şi reprezentanţi ai comitetului parohial local nu a evidenţiat lucruri deosebite, în urma examenelor din vară, şcoala a fost slab calificată, cu menţiunea că deşi există un edificiu corespunzător, teren şi rechizite, nu au fost destule preocupări pentru purtarea morală, diligenţie, cântare, constituţia patriei, socoată din cap şi cu cifra, socoată mentală, albinărit, bibliotecă şi pomicultură. Despre această situaţie s-a auzit şi la ziarul „Tribuna Poporului” , condus de Ion Russu Șirianu care a scris că „vrăşmaşii noştri, pândesc clipa când în Gai vor putea să prefacă şcoala românilor în una ungurească. Comuna este locuită de un popor sărac, dar harnic şi cinstit, care munceşte din greu la uzinele din oraş. Școala confesională în schimb este slab condusă şi nu are nici măcar cele strict trebuincioase, cei mai buni copii înscriindu-se la cea de stat, şi în clasa particulară a doamnei Hendel Șari, uitând de limba strămoşilor.”

Văzând toate acestea şi auzind că preotul Olaru zile întregi nu a intrat în şcoală, episcopul Ioan (Meţianu) a hotărât în 1892 înlăturarea lui din învăţământ şi despărţirea definitivă a postului de învăţător de cel preoţesc. Episcopul Ioan (Meţianu), cu greu s-a lăsat convins să-l numească pe părintele Olaru catehet şi exactor al socoţilor din parohiile eparhiei, cu o leafă anuală de de 200 fl. Scriindu-i protopopului Moise Bocşan că altă faptă nu i s-a putut face acelui preot provocator şi neinteresat de şcoală, urmând ca pentru osteneala lui să fie recompensat la sfârşitul anului în proporţie cu serviciul prestat. În septembrie, după concurs a fost numit ca învăţător Vasile Zabbu din Pecica Română, absolvent preparandial cu examen de calificare şi milităria îndeplinită la Regimentul 33 Honvezi şi Regimentul 8 Arad, odată cu aceasta încheindu-se definitiv disputa dintre preot, învăţător şi comunitatea ortodoxă română din Gai.

Vasile Zabbu a rămas acolo timp de 40 de ani, locuind cu familia în clădirea şcolii pe care a condus-o cu energie şi competenţă decenii în şir. La cererea de pensionare depusă în 1932, Inspectorul şcolar Traian Văţean nu a uitat să menţioneze următoarele: „La cererea Domniei Tale, atestez că, cu începere de la de la 1 septembrie 1892, până în prezent, funcţionezi ca învăţător la Școala română din Aradgaiu, în care răstimp, pe lângă o conduită bună, ţi-ai îndeplinit datorinţele oficiale spre mulţumirea superiorităţilor.”