logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

 

 

Învierea simţurilor*

 

logoUneori o proză de trei pagini te poate cuceri şi urmări ca un bun roman de trei sute. O asemenea proză, la prima vedere o cuminte confesiune la persoana întâi, care uşor putea trece neobservată, am avut flerul să descopăr printre numeroasele colaborări prestigioase care alcătuiesc volumul Cartea simţurilor*), noua apariţie colectivă pe o temă dată, din seria celor cu care Editura Humanitas ne răsfaţă de la o vreme încoace. Cartea aceasta, cum precizează doamna Lidia Bodea în Epilog, este „nu atât o carte despre simţuri, cât una dedicată, închinată lor”. Și, pentru că aşa a fost concepută, fiecare autor s-a ferit de relatări descriptiviste, pândite de inerentul didacticism, lăsându-şi să zburde libere imaginaţia, amintirile, viziunile, iubirile şi idiosincrasiile în larga arie a subiectivităţii. Ceea ce, pe lângă valoarea fiecărei contribuţii în parte, conferă întregu lui savoarea diversităţii. Fără nicio intenţie de ierarhizare valorică, gest absolut intempestiv în acest context, mărturisesc că după lectura întregii cărţi, proza a cărei amintire nu încetează să mă urmărească este cea a doamnei Ana Blandiana, intitulată simplu Ieşirea. Oare de ce? Încerc să-mi desluşesc acum.

În primul rând, pentru că e rotundă. Știu că e un termen de evaluare total „neştiinţific”, dar, după lectură, la o irezistibilă retrospecţie, imaginea care mi s-a impus a fost aceea a unei sfere: perfectă, închisă, nimic de scăzut, nimic de adăugat întrucât cuprinde tot ce scriitoarea voise să spună despre un anumit moment istoric care a rămas în memoria colectivă ca bestial. Și tot ce voise să spună a spus imaginând o „acţiune” de vreo patru ore, nedatată, dar care evident nu se putea desfăşura decât după celebra „Declaraţie din aprilie 1964”, de emancipare de sub călcâiul sovietic. Ceea ce surprinde întâi, nu chiar de la început, ci doar după ce-ţi dai seama despre ce timp şi ce loc e vorba, e tonul relatării. Total lipsit de resentiment şi de acea mânie vocală, vindicativă şi sarcastică, a justiţiarilor tardivi. Un ton calm, liniar, constatativ şi senin, dar plin de semnificaţii subtextuale, care se impun de la sine. O artă a sugestiei aplicată subtil, aproape uitată azi, când e gustată mai curând expresivitatea directă şi grobiană. Personajul care se povesteşte n-are nume. E un personaj generic şi reprezintă o epocă. Deducem că e tânăr, de vreme ce ne spune că părinţii săi încă n-au împlinit cincizeci de ani. Momentul care-l uimeşte şi pe care încearcă să-l înţeleagă este cel al „ieşirii” după şase ani de detenţie. În tot acest timp a încercat să şi-l imagineze, dar acum, pus pe neaşteptate în situaţia de a-l trăi efectiv, se simte excedat. Și aceasta nu atât prin însuşi faptul de a se şti din nou liber, cât mai ales prin modul de manifestare a libertăţii care dă buzna, travestită în toate simţurile înviate. Or, vreme de şase ani, acestea intraseră „în adormire”, ajunseseră pe cale de a se atrofia. Văzul, auzul, tactilul s-au atrofiat prin monotonie, aflate necontenit în faţa aceloraşi stimuli terni, respingători sau agresivi. Mirosul, cantonat în zona duhorilor de o mare varietate, ca şi gustul între insipid şi greţos, făcuseră obiectul eforturilor sale de a le ignora cu obstinaţie.

Cu câteva zile înainte primise un ziar. Era un eveniment fără precedent. Deducea că ceva se schimbase. Dar constata că vederea îi slăbise şi nu mai putea desluşi decât titlurile. Totuşi putu descifra data şi se simţi din nou inclus în timp. Era vară. Dar asta încă nu-i spunea nimic: pierduse percepţia anotimpurilor. În timpul formalităţilor „ieşirii” se văzu într-un geam şi „...imaginea era atât de diferită de ceea ce ştiam eu despre mine, de ceea ce văzusem ultima oară într-o oglindă, încât a trebuit să treacă câteva secunde până să mă impresioneze şi chiar să mă înspăimânte. Era altcineva şi a fost nevoie de o pauză lipsită de sens, până să înţeleg că eram altcineva.” Peste câteva clipe avea să perceapă un miros nou, cel al creionului chimic cu care i se completau actele. Apoi un soldat îi aduce într-o pungă unsuroasă merindea de drum: o bucată de pâine şi una de slănină afumată. Mirosul de afumat, uitat, a declanşat o revărsare subită de amintiri, porcul tăiat de Crăciun, „afumătoarea din podul bunicilor...” De altfel, de acum înainte, fiecare senzaţie reînviată va declanşa un vârtej al amintirilor. Birocraţia penitenciară decurge mai departe rutinier şi paşnic, fără resentimente exprimate dintr-o parte sau alta, precum ceva ce aşa şi nu altfel trebuia să se petreacă, atunci şi nu altcândva. Soldatul care îl conduce spre poartă îi spune „Noroc”. El, dezobişnuit de astfel de atenţii, are o clipă de perplexitate, dar iese fără să răspundă. Desigur pentru că nu poate să uite ceea ce rămâne totuşi să despartă două lumi ireconciliabile. N-o spune, dar deducem: ni se sugerează. E de reţinut aici că tot acest monolog are ca moto un verset din Ieşirea biblică: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta în care aţi ieşit din casa robiei” (13,3). Și aici se petrece tocmai o ieşire dintr-o casă a robiei. Iar cel ce iese este, înainte de toate, îmbrăţişat de senzaţiile reveniri la viaţă.

Cât timp lucrurile s-au petrecut în interior, în cursul acelor formalităţi şi al reintrării în posesia vechiului său costum, noile senzaţii s-au manifestat subtil, insidios. Adevăratul şoc al „liberării” l-a trăit însă prin brusca reactivare a simţurilor în clipa efectivei ieşiri din casa robiei: „Când s-a deschis poarta, înainte chiar de a ieşi, o pală de aer proaspăt, parfumat, mi s-a părut, a pătruns în interior într-un fel surprinzător, viu, ca o prezenţă, şi m-am grăbit să-l inspir cu nesaţ, aproape subversiv, ca şi cum până atunci nu respirasem [...] m-am simţit pentru o clipă luat de pe picioare ca de un val de anotimpul pe care îl simţeam în jurul meu, obligându-mă să mă trezesc nu eu, ci fiecare celulă din care eram făcut. Am tras aer în piept până la ameţeală şi m-am sprijinit un minut de peretele clădirii [...] Era vară, îi simţeam mirosul înainte s-o văd sau să-i simt căldura. De altfel, în mod evident, dintre simţuri, primul care îmi şi începuse să funcţioneze era mirosul.” După ce reuşeşte să-şi revină şi să-şi caute de drum e fascinat de conţinutul plaselor unei femei ce venea evident de la piaţă. O întreabă de drumul spre gară. Dar drumul spre gară trece chiar prin piaţă, iar aici trăieşte al doilea şoc, poate şi mai puternic decât cel al ieşirii pe poartă, deoarece acum e copleşit de intrarea simultană în funcţiune a tuturor simţurilor.

În aproape toate însemnările de drum ale adevăraţilor călători aflăm că, odată ajunşi într-un oraş necunoscut, prioritatea spre care se simt îndemnaţi este piaţa, percepută ca unul dintre punctele de interes cele mai expresiv elocvente pentru specificitatea locului. Or, „ieşirea” aceasta este, de fapt, pornirea într-o călătorie neaşteptată şi imprevizibilă, iar cel ce o trăieşte are exact reacţia călătorului: „Întotdeauna îmi plăcuse, când ajungeam într-un oraş necunoscut, să- i caut piaţa şi să-i privesc tarabele etalându-şi după anotimp sufletul străvechi travestit în roadele pământului. Acum însă nu putea să mi se ofere un dar mai minunat decât priveliştea unei pieţe de legume şi fructe în august.” Iar „sufletul străvechi al roadelor pământului” – zicere tipică marca Ana Blandiana – e descris mei departe într-o jerbă fastuoasă de lumină, culoare şi mireasmă, aşa cum toate senzaţiile stârnite de simţurile reunite l-au copleşit pe cel ieşit din casa robiei. Dar pentru el, dincolo de senzaţiile fruste, expresia „sufletul străvechi al roadelor pământului” îşi revelează totodată şi un sens mai profund, anume acela al indestructibilităţii legilor firii, imuabile în fluxul istoriei omeneşti, oricât de violent şi devastator ar fi acesta: „În cei şase ani de când nu le mai văzusem, nici unul din roadele pământului nu dispăruse, nu se schimbase nimic în univers, din seminţele de roşii creşteau în continuare roşii, din cele de ardei, ardei. Lumea adevărată continua să existe, puteam s-o văd, s-o ating, s-o miros, s-o gust [...] Iar ceea ce-mi umplea ochii de lacrimi era revelaţia că tot ce e firesc e miracol” [subl. RC]. Dar şi mai surprinzător i se părea că nu numai cele ce le vedea pe tarabe erau neschimbate, ci „neschimbate erau şi bătrânele ţărănci care le ofereau şi pe care le mai întâlnisem, de aceeaşi vârstă, cu aceeaşi privire, cu aceleaşi mâini ca nişte vreascuri şi în alţi ani, şi în alte oraşe.” Sugestia ireprimabilă care se prefigurează şi aici mi se pare a fi aceea că miracolul a tot ce e firesc este vegheat de Cineva care stabileşte şi guvernează legităţi in aeternum, asupra cărora ideologiile n-au nicio putere.

De altfel, personajele care populează acest monolog merită şi ele o atenţie aparte. Iată, în timp ce, ameţit de impactul cu văzduhul zilei înalte de vară, simte nevoia să se sprijine câteva clipe de zidul temniţei, în plin soare, un copil se opreşte în faţa lui „mai mult înspăimântat decât curios”, pentru că „eu îl înspăimântam doar în măsura în care păream a fi o emanaţie a clădirii.” Să nu uităm că ne aflăm într-un orăşel de provincie – un Sighet, o Gherlă, un Aiud... – unde câte o „casă a robiei” veghează ca un memento lugubru. Iar copilul o ia în cele din urmă la fugă, privind apoi în spate să vadă dacă omul acela nu-l urmăreşte, fiindcă – deducem iar – i se spusese că acolo, între zidurile acelea cu ferestrele vopsite erau închişi, oameni răi, bandiţii, duşmanii poporului. Copilul acesta stă între două lumi. De o parte oamenii opresiunii, chiar dacă momentan calmaţi, bărbaţi cu toţii, cei cu formalităţile de ieşire, de alta personajele lumii libere, nu întâmplător femei toate, discret solidare, discret materne, compasive, pentru că, într-un oraş ca acesta, toată lumea îi recunoaşte de îndată pe cei „ieşiţi”. Întâi, femeia care venea de la piaţă, în plasele căreia vedea primele legume proaspete şi care-i arătase drumul spre gară. Era prima fiinţă care i-a urat drum bun şi i-a zâmbit: întâiul zâmbet după şase ani. Apoi bătrâna ţărancă de la o tarabă, pe care o văzu mâncând. Se opri şi el la celălalt capăt al tarabei şi îşi scoase punga unsuroasă cu merindea precară. Femeia îi urmărea fiecare gest şi, fără cuvânt, îi întinse briceagul ei, răscolitor şi el de amintiri, deoarece era asemănător unui anume briceag din copilărie. După care bătrâna alese două roşii frumoase şi i le întinse. Nu-i vorbea, nu era nevoie de vorbe, ea ştia. Gustul şi parfumul roşiilor îl bulversă din nou într-atât încât pe a doua o savură la urmă, goală, pour la bonne bouche, într-un fel de dezmăţ al papilelor gustative, care-i resuscită din nou altă amintire, cea a unor roşii tot din copilărie. Când să plece, a dat să-i mulţumească femeii, iar aceasta l-a oprit cu o mână ridicată, făcând însă asupra lui semnul crucii. Toate acestea nu-i suscită doar reacţii senzoriale, ci şi nedumeriri, reflecţii, încercări de a înţelege: femeii acesteia „îi era milă de mine sau se simţea solidară cu mine? N-aveam cum să ştiu ce simţea şi de fapt nici nu avea importanţă. Gestul ţărăncii fusese pur, liber de orice motivare, un gest al aproapelui. A pune întrebări în faţa unei asemenea realităţi nu era numai stupid, ci aproape profanator.” Înspre gară, îl împresoară îndoielile: „Pornisem pe drumul spre casă, dar mergeam încet, fără bucurie, ca şi cum negrăbind pasul aş fi amânat reîntoarcerea în istorie ” [subl. RC]. Stare de spirit firească după şase ani de absenţă, când se vede din nou în pragul istoriei, dincolo de care i se vor cere iar atitudini şi decizii corecte şi prompte, istoria fiind imprevizibilă şi periculoasă. Îl ajută amintirea mamei şi apropiata perspectivă de a o revedea, frumuseţea ei care avusese asupra sa o funcţie terapeutică încă din copilărie. Până atunci însă, ajunge în faţa casieriţei de la gară. Aceasta, privindu-i scurt părul care abia începuse să crească, îi viză foaia de drum pentru un personal care urma să treacă peste trei ore, fără să-l mai informeze asupra rapidului care intra peste vreo zece minute, ştiind că nu avea bani pentru tichet şi supliment: „Am dedus astfel că nu eram primul care ajunsese la ea după ieşire şi că nu sunt de nerecunoscut.”

În fine, îşi petrece orele de aşteptare pe o bancă veche, în scuarul prăfuit din faţa gării, unde trăieşte ultima revelaţie senzorială din episodul ieşirii: „Trei ore. Un răgaz între vieţi [subl. RC] . E linişte şi din când în când se aude o mierlă scoţând o interogaţie acută, aşteaptă un timp, apoi îşi răspunde tot ea [...] Nu pot să nu mă întreb de când nu am mai auzit o pasăre cântând. Și imediat după aceea mă gândesc că pe vremuri nu aş fi remarcat, nu aş fi înregistrat măcar un astfel de cântec. El se reinventase pentru mine din absenţă.” Iar această nouă descoperire îl duce la o concluzie stenică: „Dar asta putea să însemne că ceea ce am suferit nu a fost în zadar, ci mi-a ascuţit simţurile şi sensibilitatea care va descoperi de acum înainte cu mai multă acuitate lumea.”

Nu ştiu dacă doamna Ana Blandiana a scris Ieşirea anume pentru Cartea simţurilor. Se pare totuşi că da, însă asta nu mai are acum nicio importanţă, de vreme ce ea nu răspunde doar „comenzii”, ci s-a constituit ca o proză de sine stătătoare, emoţionantă, concisă, performantă artistic, psihologic şi istoric, cu un mesaj pe cât de discret pe atât de limpede, în care fiecare cuvânt îşi are rostul său şi e de nedizlocat. Este totodată o proză ideală pentru studiul literaturii în şcoală, cu condiţia puţin probabilă ca vreun „cadru” cu misiuni în domeniul programelor şi manualelor să afle de existenţa ei şi să-i priceapă valoarea estetică şi educativă, altfel zis, frumuseţea.

 

* Cartea simțurilor. Gabriel Liiceanu, Mihai Mănuțiu, Dan C. Mihăilescu. Angelo Mitchievici. Horia-Roman Patapievici. Tania Radu. Antoaneta Ralian. Cătălin Ștefănescu. Ana Barton. Adriana Bittel. Ana Blandiana. Mircea Cărtărescu. Ioana Nicolae. Radu Paraschivescu. Ioana Pârvulescu. Constantin Coman. Horea Paștina. Monica Pillat. Andrei Pleșu. Mihai Sârbulescu. Victor Ieronim Stoichiță. – Dam C. Mihăilescu editor. Epilog de Lidia Bodea. București. Humanitas, 2015.