logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Gheorghe Schwartz
prozator, Arad

 

 

 

Războaiele de după război*

 

logoIstoria nu reprezintă un drum lin, iar cei ce o parcurg reacţionează diferit faţă de convulsiile ei. Des pre traumele celor reveniţi de pe câmpurile de luptă s-a scris mult, s-au turnat filme şi chiar s-au diagnosticat noi entităţi medicale specifice. Însă nu doar combatanţii care au luptat nemijlocit pe front, ci şi cei de acasă resimt cercurile concentrice ale cutremurelor lumii. Mare parte dintre bătrâni şi adulţi se refugiază în amintirile trecutului, pe care se îndârjesc să-l caute. Tinerii nu au asemenea repere şi se îndreaptă spre alte orizonturi, numeroase tentative radicale, numeroase tentative iluzorii, oricum alte speranţe decât cele ale înaintaşilor lor. Înainte de fracturile din vreme de pace – războaiele dintre războaie. De aici acutizarea conflictelor dintre generaţii, mai bine spus, neînţelegerile dintre generaţii. Dintre toate, cea mai extremă formă de dezadaptare este recurgerea la „Ce rost are?”, la negarea oricărui sens al vieţii, de unde dorinţa de a găsi refugiul în marele nimic. Cu consecinţa firească de a deveni personal un nimeni.

În 1951 apare romanul De veghe în lanul de secară al unui autor care a pretins că, aşa cum scrie chiar şi pe Google, „Sentimentele de anonimat-obscuritate ale unui scriitor sunt (...) bunul cel mai de preţ pe care îl primeşte cu împrumut”. Asta, după cum s-a afirmat, şi din cauza traumelor lăsate de experienţele crâncene trăite de Salinger însuşi pe front. Şi aici, personajul principal este victima dramei lui „Ce rost are?” şi devine reprezentativ pentru membrii tinerei generaţii bulversate de războiul de după război, când totul a devenit altfel, când cei maturi îşi caută viaţa de dinainte, iar tineretul nu-şi găseşte direcţia. Asemenea autorului, şi personajul principal caută refugiul în neant. Romanul a avut de la început un succes fulminant, mai ales în rândurile tinerilor: el reprezenta noul cel atât de puternic şi distorsionat înţeles, dar mai ales atât de puternic şi distorsionat trăit.

Recitind peste mulţi ani acel bestseller al formării generaţiei mele, cartea nu mi-a mai produs nici pe departe entuziasmul din anii tinereţii şi, discutând cu mai mulţi congeneri, aceştia au avut aceeaşi surpriză la reluarea lecturii. „Este un roman de citit la o anumită vârstă, mi-au mărturisit, un document pentru traiul derutei noii generaţii de după cumplitul măcel mondial”.

Un alt moment al vieţilor fracturate a fost în deceniul opt al veacului trecut. Kurt Palm, un scriitor, dramaturg şi scenarist austriac, şi-a prezentat recent noul său roman Strandbaderevolution[1], o carte despre tineretul anilor 1972, despre hormonii băieţilor şi fetelor puternic solicitaţi de evenimentele şi de muzica acelui timp: războiul din Vietnam, muzica rock, existenţialismul şi, desigur, „părinţii care nu realizează nimic din toate astea”. Un alt episod al dificultăţilor de adaptare la o altă distorsiune a istoriei…

Şi, iată, după evenimentele din România de la sfârşitul lui 1989, Adrian Alui Gheorghe ni-l prezintă pe Albert Radiţki, pe care ruptura istorică îl lasă şi pe el lipsit de puncte de sprijin: tânărul nu întrezăreşte nici o perspectivă, aşa că singurul viitor i se pare soluţia de a deveni nimic. Crescut doar de mamă, care şi ea se prăpădeşte tânără, fiul se vede lipsit de orice repere, ca într-o mare rătăcind după cum îl duc curenţii. O încercare de a găsi teren ferm este căutarea originilor – şi unde să se documenteze dacă nu la nou înfiinţata instituţie pentru studierea umbrelor ascunse ale trecutului, aşa-numitul Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii? (Redau aici numele întreg al instituţiei, fiindcă nu ştiu dacă doar iniţialele vor mai spune ceva cititorilor romanului de peste ani…) Astfel află că mama, fost ghid al unicei societăţi de turism „de dinainte”, fusese înrolată colaboratoare a serviciul secret, aşa cum cerea regula acelui sistem pentru cei ce intrau în contact cu cetăţeni străini. Ceea ce-l face pe Albert să renunţe la un asemenea trecut şi să-şi caute viitorul în mirajul Occidentului. Doar că intenţia de a ajunge în Europa Prosperă i se opreşte la Belgrad, fiind pe drum jefuit de un specialist în furturi. Trăieşte de azi pe mâine, până ce roata se învârteşte şi, scăpând dintr-un bombardament – începuse războiul în fosta Iugoslavie –, nu numai că revine la viaţă, dar se pomeneşte şi cu bani. Perioada aceasta, terminată nesperat de bine, după ce personajul trece prin toate mizeriile, constituie în sine un excelent roman al avatarurilor emigranţilor, al deznădejdii şi al speranţelor, al traiului într-un tunel cu şanse atât de nesigure că duce undeva, că nu reprezintă un biet tronson înfundat, un capăt de drum.

Experienţa nereuşită de a fugi de trecut i-a deschis, totuşi, un alt itinerar: la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a găsit (şi) corespondenţa (interceptată) prin care mama a încercat să intre în legătură cu bărbatul pe care l-a iubit, tatăl biologic al lui Albert. Doar că bărbatul acela era un străin, ba chiar un cetăţean venit de dincolo de cortina de fier, aşa că scrisorile n-au părăsit ţara, chiar dacă au fost expediate din oraşe diferite, măsură de prevedere pe cât de naivă, pe atât de ineficientă în faţa maşinăriei sistemului securist.

Căutarea tatălui este o veche temă majoră, venită încă din mitologie în literatură ori în cinematografie, tema nevoii de cunoaştere a rădăcinilor. De obicei, acţiunea aceasta se termină fie prin happy end, fie prin mari dezamăgiri ori chiar printr-un final deschis. Nu şi pentru Albert Radiţki, personajul lui Adrian Alui Gheorghe, fiindcă, în cazul lui, cel căutat este găsit, întâlnirea are loc, însă fără happy end şi fără dramă, dimpotrivă, întâlnirea oferă eliberarea din nesiguranţă, din lipsa punctelor de sprijin, din terenul unde doar nimicul este singura opţiune.

E adevărat, romanul lui Alui Gheorghe, Luna Zadar, poate fi citit şi în nota naraţiunilor despre tineretul resimţind acut războaiele de după război. Însă deoarece a apărut în A. D. 2016, adică la douăzeci şi şapte de ani după fractura din 1989, şi mai este încă actual, lărgeşte simţitor perspectiva. Ştiinţa construcţiei, dar mai ales limbajul, derutatul personaj profund simpatic, cu replică spontană, dezadaptatul personaj în faţa rosturilor vieţii, dar imediat adaptabil la situaţiile cotidiene oricât de complicate prin care defilează aparent dezinvolt, toate acestea depăşesc momentul trăit de o anume generaţie a unui anumit timp.

 

Să lase pentru cei ce vor veni mai târziu Luna Zadar aceeaşi impresie ca şi celelalte cărţi remarcabile parcă menite să satisfacă doar pe contemporanii momentului lor? Să fie şi Luna Zadar doar o inestimabilă oglindă a percepţiei unui anumit moment al istoriei, ceea ce, oricum, nici aceasta nu este puţin lucru? Cutez să cred că nu, cutez să cred că romanul lui Adrian Alui Gheorghe va fi interesant şi pentru cei ce vor veni mai târziu fiindcă nu se opreşte la „Ce rost are?”, ci, odată cu găsirea tatălui, cu dezumflarea mitului unei nădejdi iluzorii în trecut, eroul se eliberează şi poate merge înainte. Luna Zadar este un roman nu numai al crizei tineretului român după evenimentele din decembrie 1989, ci o carte a traumelor lăsate de oricare convulsie a istoriei – şi când nu a trecut istoria prin convulsii? –, un tratament pe alocuri extrem de dureros, însă biruitor pentru ieşirea din craterul vulcanului.

 

* Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar, Cartea Românească, 2016.

 

[1] „Revoluţia de la ştrand”