LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
„Asta am apucat să văd”
Tocmai s-au încheiat zilele Colocviului Naţional al Revistelor de Cultură, ediţia a IV-a, Arad. Am revăzut oameni dragi, i-am auzit exprimând gânduri şi idei, am trăit în atmosfera efervescentă a întâlnirilor esenţiale. Ar fi trebuit să-mi fie mai mult decât suficient. Totuşi îmi lipsea ceva. Peste câteva zile m-am dumirit: Ion Mureşan nu a venit. Şi cum la poeziile lui mă întorc destul de des (cu regretul că volumul Pahar s-a epuizat înainte să-l am, de acea fac apel la Editura Charmides să-l retipărească degrabă), am ales să scriu despre cartea sa de eseuri pe care am păstrat-o de ceva timp, ca promisiune de lectură. Volumul conţine 79 de „eseuri conversaţionale” de tip englez, cultivat de nume cunoscute: Francis Bacon, Charles Lamb, Oliver Goldsmith. Un gen viu, tangent cu presa. Prefaţatorul, prietenul Alexandru Vlad, numeşte textele din culegere, „desene pe oglindă”, un fel de tablouri care recompun, în final, autoportretul „desenatorului”. Ion Mureşan rămâne şi în aceste texte poet cu viziune, care re-descoperă cu ochi proaspăt lumea în care trăieşte.
Unele texte pornesc dintr-un sentiment de nostalgie pentru vremurile când toate se făceau cu vervă şi plăcere. Mai ales cititul. Abia aştept să încerc „reţeta” poetului (precizez însă că asocierea unei cărţi cu muzica, am experimentat-o deja): Holderin cu Haydn, Conrad cu Ceaikovski, Breban cu Anton Bruckner. Apoi, plimbarea pe stradă, azi „o instituţie pe cale de dispariţie”. De ce în anotimpul rece? „Iarna, omul care se plimbă e mai aproape de copilărie. Iar strada oferă nenumărate ocazii pentru jocul minţii.” (p. 95)
Vremuri când trăiau pe la noi „oameni aleşi” care practicau meserii „pe verticală”, cu pasiune şi sacrificiu, aşa cum reiese din confesiunea lui George (Vulturescu): „Stăteam lângă patul lui. Nu ştia cine sunt. Mă întreba ce caut acolo şi cu ce-mi poate fi de folos. Îmi tot repeta că a făcut cincizeci de fântâni şi şaptezeci de acoperişuri. Uitase numele fiului său, dar nu uitase numărul fântânilor pe care le săpase şi numărul acoperişurilor pe care le înălţase...” (p. 159). Este exprimat aici, în acelaşi timp, un dramatism condensat a ceea ce fac din om ravagiile vârstei. Timpul când oamenii exersau încă arta de a scrie scrisori. Scrisoarea „legifera starea de armonie a omului cu cosmosul şi cu timpul. Ea consfinţea absenţa grabei şi făcea din trecerea noastră prin lume un ritual. Căci, în primul rând, o scrisoare atestă existenţa unor relaţii cordiale, ceremonioase, între timp şi spaţiu: o distanţă mare se parcurge într-un timp lung. Tocmai de aceea, cei care scriau scrisori în vremu rile apuse trăiau mai mult. (...) A răspunde la o scrisoare era un act de politeţe elementară. Pe vremea aceea, Dum nezeu aprecia foarte mult politeţea elementară.” (p. 214)
Alte texte surprind banalul de fiecare zi, tratat ca paradox ori încărcat cu o aură miraculoasă. Subiectul este de cele mai multe ori minor, dar autorul îi compensează minoratul prin abilităţi stilistice şi referenţiale. Aşa se naşte o Călătorie în jurul unei aspirine, care transformă înghiţirea unei pastile într-un fapt extraordinar: „Raţionamentele sunt bune pentru fapte măreţe. Pentru un gest de o secundă, cât ar dura înghiţirea afurisitei acesteia de pastile, e nevoie de îndrăzneală, de bărbăţie.” (p. 203) În acelaşi registru se înscriu textele Pe urmele ploii care pute, Ploaia cu bani, Tristeţea şi melancolia unui tractor, O femeie din Băbuţiu are o revelaţie, O veste bună. Există apoi texte caustice „ca nişte pasaje din Swift”, vorba prefaţatorului. Pe teme social-politice şi a mentalităţilor de la noi: De ce se sinucid proştii? („din lipsa de idei”), Pantofii de mire (metaforă pentru situaţia pauperă a ţăranului de azi), Omida din asfalt (drumuri şi gropi), Lacăte pe gâşte (din pricina hoţilor), Panta de la Măgura (despre felul neglijent în care românii valorifică minunile naturii), Paşaportul din slănină (despre emigranţi) etc.
Un farmec aparte au textele care evocă momente din copilăria petrecută la ţară. Din „spuma amintirii” răsar imagini proaspete, memorabile: „Nu laptele îl vânam, nu lichidul hrănitor, cald, încă purtând căldura aceea organică, a trupului obosit de drum, ci spuma. Spuma aceea e unică: aer cald, carnal, captiv în băşicuţe albicioase.” (p. 87) Lumini, culori, sunete. Unic era sunetul clopotelor trase de copii în ziua Învierii Mântuitorului, căci „niciun meşter clopotar nu reuşeşte să facă clopotele să cânte atât de frumos cum poate să le facă să cânte un copil.” Sunt rememorate obiceiuri din satele din Transilvania, de pildă „Luminaţia” când neamurile se duc de „Ziua Morţilor” în vizită la rădăcini. Finalul textului este emoţionant: „... în fiecare an, pun o lumânare pe câteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul.” (p. 168) În câteva texte apare evocat chipul mamei. Am reţinut o ilustrare a afecţiunii şi ataşamentului faţă de ea: „... merg pe stradă la braţ cu mama: sunt mai mândru, mai important decât dacă m-aş plimba pe bulevard la braţ cu Regele Mihai ori cu cea mai frumoasă şi celebră actriţă americană.” (p. 62)
Din carte afli multe despre Ion Mureşan. De pildă, ce cărţi şi autori vizitează: Herodot, Tucidide, Plutarh, Mircea Eliade, Kafka, Karl Rosenkranz, Virgil Ciomoş, Jaroslav Pelikan, Gide, Pierre Bourdieu, Virgil Mazilescu, V. Gogea etc. Cărui secret din copilărie i-a venit acum timpul mărturisirii. Şi multe altele. De ce fiecare român ascunde în el „un mic maniac”?. „De ce vorbesc ţiganii tare?” O conversaţie cu „Omul care vorbeşte în numele morţilor”. Pentru toate acestea e necesar să parcurgi antologia, o carte „făcută” pentru a fi gustată pe îndelete şi luare-aminte.
* Ion Mureşan, Oglinda aburită. Eseuri conversaţionale, Editura Charmides, Bistriţa, 2013