LECTURI PARALELE

Corneliu Mircea
filosof, eseist, Timişoara

Himericul Paris*

„…mai îndârjită decât oricând, mâna mea nu se opreşte din aşternut pe hârtie scurt, grăbit, aşa cum mi-e şi respiraţia, nişte semne contorsionate, cabalistice… Sunt litere, cuvinte şi fraze pe care, în final, le doresc topite într-un nesfârşit poem de dragoste dedicat Parisului. Şi cuvintele continuă să-mi curgă din pix precum apa unui robinet uitat deschis, umectând cu iubirea mea paginile caietului, până când zemuitele lui file s-au umplut.” Cam aşa s-a născut această carte uimitoare, fremătând de viaţă, ca o fiinţă din carne şi sânge. O deschizi, citeşti, şi de la primele rânduri simţi cum te cuprinde, te îmbrăţişează strâns şi nu îţi mai permite să te eliberezi din această înlănţuire până când nu ai ajuns la ultimul cuvânt… Ce anume îi conferă această putere? Prin ce te cucereşte? De ce te fascinează chiar? În fond este o carte despre o vestită metropolă, mare citadelă a culturii universale, visată de mulţi şi vizitată de mulţi. De unde acest farmec înrobitor ce face ca, odată lectura începută, să-i rămâi ostatic, ba, mai mult, să revii asupră-i, să o reciteşti?

Un răspuns transpare dintr-o scurtă observaţie pe care autorul însuşi o face, contemplând un tablou celebru: „Tizian…, drept recompensă, îmi oferă o şansă incredibilă: una superioară oricărei afaceri comerciale: mă încurajează, în încercarea mea dureroasă, mereu lipsită de izbândă!, de a mă investiga şi cunoaşte pe mine însumi”. Într-adevăr, precum tabloul marelui pictor italian, Parisul visat de autor încă din anii copilăriei s-a constituit în fermentul unei introspecţii continue. Marea capitală a atâtor inimi pare să fi fost în egală măsură pretextul unui jurnal despre sine – artistul plin de har, dramaturg, prozator şi sculptor, redutabil în toate semnele pe care le-a gravat în marmura timpului.

Scrisă febril, alert, cu devorantă pasiune, paginile te fură şi te transpun în universul spiritual al lui Aurel Gheorghe Ardeleanu. Trăieşti Parisul contemplat de el, dar „îi trăieşti” în acelaşi timp fiinţa, coborând până în subteranele cele mai tainice ale sufletului. La un moment dat simţi că te redescoperi în mare parte din viziunile sale, că te contempli prin spiritul său. De parcă o nevăzută cortină s-ar ridica deodată, dezvăluind parte din piesa ta, pe care tocmai aşa ai trăit-o. Nu mai asişti la un spectacol pus în scenă de un maestru; tu însuţi devii scenaristul şi regizorul unei reprezentaţii care te uimeşte. Această intersectare a planurilor e semnul că artistul şi-a atins scopul: a reuşit să surprindă universalul esenţei spirituale în forme cât se poate de fireşti.

Farmecul acestei cărţi e dat în aceeaşi măsură de virtuozitatea limbajului, simplu şi totuşi extrem de elaborat, poetic şi la fel de mult încărcat cu o forţă narativă remarcabilă, savuros şi viu, plin de umor şi grav deopotrivă. Am recitit pe loc o seamă de pasaje, degustându-le frumuseţea, eleganţa, semeaţa lor arcuire. Alături de măiestria facerii, tema profundă a acestei opere te atrage magic: căutarea idealului, a himerei, aşa cum însuşi autorul însuşi o spune: „Simt pentru o clipă nevoia să cobor de pe terasa pe care mă aflu şi s-o apuc grăbit în urma soarelui. Într-o nouă căutare a Parisului copilăriei mele. A acelui tărâm al idealităţii, al desăvârşirii, unul inexistent, dar la care m-am încăpăţânat întreaga viaţă să aspir.” De fapt, întreaga sa aventură de călător într-un Paris real şi imaginar se desfăşoară sub semnul căutării unui tărâm ideal, desăvârşit. Inexistent? De vreme ce o viaţă l-a adulmecat şi a pornit pe urmele lui, la Paris sau aiurea, înseamnă că tărâmul acesta există. Altfel nu l-ar fi putut atrage. Şi l-a atras tocmai pentru că se ascunde în faldurile cortinei ce nu s-a ridicat încă. În spatele ei se desfăşoară spectacolul presimţit de fiecare dintre noi. De aici căutarea îndârjită a Tainei care se va des-tăinui Cândva…

Acum? După ce vom fi ajuns dincolo?

De ce nu şi acum? Ce altceva au însemnat febrilele cercetări ale artistului pe străzile Parisului, în parcuri şi în muzee, dacă nu aceeaşi obsesivă sete de idealitate şi desăvârşire? Căci, spune autorul, „eu continui să mizez însă pe ceea ce raţiunea şi oamenii de ştiinţă nu iau niciodată în calcul: visul, speranţa, credinţa în miracole.” (p. 154) Şi unul dintre miracolele pe care ni le destăinuie cartea prinde contur tocmai în tulburătorul spaţiu care îngemănează realul cu imaginalul (în sensul transcendenţei ce se configurează şi prinde realitate în tărâmul ceresc, transcendent-şi-imanent, accesibil prin urmare spiritului şi în lumea aceasta, după cum crede Henry Corbin, cel ce a propus termenul).

La intersecţia ţinutului terestru cu eonul sacru se încheagă o tulburătoare poveste de dragoste. La Musée du Louvre, într-o sală laterală, poate fi contemplată o pictură de Goya, nu îndeajuns de celebră pe cât ar merita: portretul Marchizei de la Solana. A părăsit această lume de tânără, în anul 1795. Soţie devotată, autoare de piese de teatru, a sprijinit în timpul vieţii mulţi artişti şi filosofi. În amurgul vieţii s-ar fi îndrăgostit de vestitul pictor. S-a stins mult prea devreme, iar spiritul ei însetat de iubire s-a înălţat într-o lume pură şi dreaptă. Acum surâde cu tristeţe pe pânza tabloului. Dar chipul ei, zugrăvit cu mare artă, poate reprezenta o veritabilă poartă pe care spirite din această lume pot pătrunde. Căci există o tainică relaţie între trăsăturile fizionomice şi corpul spiritual, relaţie pe care aşa-numitele mediumuri o folosesc pentru a comunica, atunci când li se cere, cu cei trecuţi la cele veşnice. Din paginile cărţii aflăm că autorul ei a fost într-atât de fascinat de portretul Marchizei, încât a început să-i caute prezenţa (spirituală), concurat de un misterios personaj, domnul Magritte, interesat şi el, dar dintr-o perspectivă comercială, de acelaşi tablou.

Dragostea nu are margini. Atunci când cele ce sunt poartă în adâncul lor însemnul sărutului dintâi, iar dincolo domneşte legea supremă a unificării absolute, nu ar fi imposibil ca dorului de aici să i se răspundă, iar sufletul să fie aspirat într-un avânt unificator în ţinutul luminii fără de stingere. De altfel, ce ştim noi despre esenţa noastră spirituală? Mai nimic. Bâjbâim într-un neant fertil, încercăm să descifrăm o serie de semne ce apar, pe neaşteptate, de te miri unde, trăind o viaţă din care nu lipseşte miracolul. Atracţia pe care a simţit-o artistul faţă de acel chip enigmatic, transformată într-o nevoie de a-l revedea şi, în cele din urmă, în dorul de a-i fi mereu în preajmă, poate fi motivată şi de magica atracţie a spiritelor aflate în lumi diferite, unite însă prin rădăcina aceleiaşi esenţe despre care atât de rar ne dăm seama. Şi nu vom fi miraţi dacă, răspunzând acestui dor fără saţiu, „Maria-Rita o să coboare, din atât de îndelungata şi trista captivitate a ramei tabloului, pe dalele de marmură ale sălii (…) Eu, atunci, – spune artistul nostru – cu un gest abil, îi voi face întâi să-i alunece din păr imensa floare din ţesătură moartă, apoi, după ce o să i-o rătăcesc definitiv, o să-i ofer darul meu: un fir de trandafir. Unul real, proaspăt, galben. E floarea şi culoarea ei preferată. Apoi, îmi voi îndrepta din nou degetele mâinii spre ale sale, iar Maria-Rita, cu o spontaneitate şi cu o uluitoare însufleţire, o să-mi ofere întregul ei braţ stâng. Cel al inimii. Şi aşa, ridicând bariere şi apropiind depărtări, desfiinţând graniţe şi vămi ce ne despart în timp, fără vreun cuvânt, vom părăsi, ca doi îndrăgostiţi oarecare, seducătorul, dar asepticul spaţiu muzeal, cu lumina lui pură, dar contrafăcută, spre a întâlni, în sfârşit, aerul şi soarele, lumina adevărată.”

Fără îndoială că marea artă ridică bariere şi apropie depărtări, transportându-ne într-o lume a spiritului veşnic, acolo unde aerul şi soarele adevăratei lumini dezvăluie o realitate mult mai vie, pe care odinioară n-am fi bănuit-o, dar pe care, prinşi în jocul acesta tainic, o putem trăi aievea. Sigur e doar actul neaşteptatelor noastre întâlniri şi iubiri. Timpul e o convenţie care se anulează de la sine. Ţintim clipa, dar ea şi trecut: este trecut. Iar trecutul s-a şi înscris în prezentul pururi nou, păstrând şi revigorând deopotrivă fiinţe care „au intrat în veşnicie”, acolo unde pot fi regăsite oricând. Poate că istoria de dragoste descrisă cu atâta poezie de Aurel Gheorghe Ardeleanu e doar o ficţiune, una din cele multe pe care arta se încumetă să le propună. La fel de bine s-ar putea ca atracţia spirituală să fie reală, „desfiinţând graniţe şi vămi ce ne despart în timp”. Un lucru e cert: viaţa noastră spirituală e cu totul altfel decât ne-o închipuim, mult mai complexă, mult mai profundă, traversând ţinuturi despre care vorbesc uneori doar ciudatele vise ori doar presimţirile noastre, inexplicabile cel mai adesea.

În romanul închinat urbei natale, Ploaia de nisip, sculptorul Andrei (un alter ego al creatorului nostru) spunea: „nimeni nu mai poate şti cu exactitate unde se sfârşeşte realitatea şi unde începe fantasticul, cât e ficţiune şi cât e adevăr. Dar şi documentul autentic şi plăsmuirile cele mai bogate pot fi uneori la fel de veridice. Sunt două căi care duc spre acelaşi adevăr. Imaginaţia nu este nici eroare, nici minciună.” Înţelepte cuvinte. Fantasticul transfigurează realitatea şi deschide drumuri pe care, în vis ori aievea, le străbatem fără a fi conştienţi de ele. Lumea creată de fiecare dintre noi se suprapune peste aşa-zisa lume reală, înlocuind-o de multe ori. Iar arta e semnul magic care conduce spre piscurile nevăzute ale muntelui din spiritul nostru. Parisul pe care îl cunoaştem însoţindu-l pe autor în atâtea rânduri e Parisul real îngemănat cu Parisul imaginar, capitala unei mari culturi, dar şi capi tala interioară a fanteziei şi speranţei, locul tainic în care Aurel Gheorghe Ardeleanu se refugiază, aşa cum a dorit-o din copilărie, atunci când încercase să scape de „universul coloniei”, al „profundei inculturi, vrajbe şi al crasei răutăţi omeneşti.” Aici, în inima Franţei, străzile Popa Soare, Dorobanţilor, Dacilor nu mai sunt decât amintiri prăfuite, iar întâmplările din alte vremuri mai tresar câteodată, dureros, din umbra trecutului. Dar poeziei rafinate a sordidului pe care am admirat-o în precedentul roman – o carte a închegării dar şi a suferinţei, despre un loc în care smârcul putea înflori pe neaşteptate pe apa Behelei învăluită de pâcla întunecată a melancoliei fără leac – i-a luat locul celebrarea bucuriei solare, într-un spaţiu care prinde viaţă sub ochii noştri, lăsându-ne să pătrundem în fiinţa celui ce se dezvăluie pe sine fără complexe, privindu-se el însuşi, într-o imaginară oglindă, cu o fermecătoare auto-ironie.

M-am întrebat dacă nu există cumva vreo poartă secretă prin care dramaturgul Aurel Gheorghe Ardeleanu ar întinde mâna sculptorului sau prozatorului cu acelaşi nume şi mărturisesc că, citindu-l cu atenţie şi degustându-i fraza meşteşugită, savuroasă, am simţit, nu de puţine ori, ochiul ager al sculptorului care simte dulceaţa formelor ori structura reliefată a scenelor, surprinse în expresivitatea lor plastică; dar am putut admira şi harul inegalabil al portretistului care, în câteva linii, poate schiţa esenţa unui chip lăuntric. Bubu, un personaj al cărţii, trecut şi el dincolo în anii din urmă, trăieşte atât de viu în faţa ochilor tăi, încât nu te-ai mira să-l întâlneşti într-o zi într-un parc parizian. O mulţime de scene şi dialoguri au concizia şi forţa pe care doar dramaturgul le-ar fi putut-o conferi. Aş putea spune că romanul acesta pare uneori alcătuit dintr-o succesiune de tablouri, integrate cu mare artă într-un întreg fără cusur, desfăşurându-se, plin de culoare şi de sevă, ca o piesă de teatru.

Dacă, în sfârşit, mi s-ar cere, nu aş putea preciza care e, de fapt, eroul principal al acestui fermecător roman: Parisul mult visat, sau creatorul care, apelând la Paris ca la un arhetip plurivalent, vorbeşte despre sine, despre iubirile vieţii sale, despre himera care l-a urmărit din timpuri imemoriale şi pe urmele căreia va păşi în continuare…

* Aurel Gheorghe Ardeleanu, Nebun după Paris, Editura Brumar, Timișoara, 2016.