LECTURI PARALELE
Constantin Dehelean
eseist, Arad
Poetul, în singurătatea lui celestă, spune lucruri cutremurătoare*
Într-o lume a poeţilor, unde cele mai dese şi de efect mijloace pe care pariază „poezia nouă”, într-o lume în care derizoriul şi faptul divers sunt introduse, e adevărat, uneori cu abilitate, poezia lui Daniel Mariş* ignoră, premeditat, suişurile şi coborâşurile viziunilor poetice. El pare că nu vrea să ştie că lirismul nu mai face casă prietenoasă cu poezia. Strategia lui, vizibil influenţată de Lucian Blaga şi de poeţii impresionişti, este uşor schematizată, poeme întregi fiind un fel de metafore coborâtoare din reflexivitate şi visare: „În toropeala deşertului/ visele devin mai rarefiate/ decât spiritul oazei/ prevestind/ desfătarea aerului/ în aşteptarea/ paşilor caligrafiaţi/ de orb” (Orb în deşert), sau „Nu e decât prăpastia/ îmbrăcată într-un halat alb// arlechinul/ uitat pe un tăiş de sabie// pe de o parte corbul/ privindu-mă obosit şi mirat” (Miraj).
Într-o poezie unde teatralul decorului este o metodă de a construi un spaţiu poematic, e adevărat uşor improvizat, imaginea devine, prin cuvânt, retorică, spusa poetului este un fel de replică surdă, pe care numai el însuşi o aude: „Lăsasem iluziile la marginea lumii/ străinul cu inima puţin deplasată/ printre crucile din floarea soarelui/ avea venele umplute cu argint viu/ oase spălate din aur masiv/ doar carnea părea ca de plumb/ înfricoşată/ ţipau mamele de băieţi/ vei spune că mă vei aştepta/ până îmi va creşte gaura glonţului în palme/ mi se face greaţă/ acum când ştiu/ de ce zeii sunt lăsaţi să moară singuri/ tot întrebându-mă cum să mă despart, de această lume pământească” (O pradă aproape târzie). Poetul ştie, însă, că în poezie nu se moare niciodată. Frământările lui sunt doar începutul marii drame. Acea dramă pe care el, autorul, se încăpăţânează s-o locuiască plenar, într-un El Dorado unde întâlneşte „cozile diavolului galvanizate”, şi unde în dimineţi „te trezeşti din leşin”, şi când el ştie bine că afară „te aşteaptă iubitul cu o maşină/ pe care scrie Ambasadă” (Cu ochii decoloraţi, trădarea).
Parcurgi volumul de poeme, încărcându-te, treptat, tu cititor dependent de muzicile şi de zgomotele auzite doar de urechea ta cea neliniştită şi întrebătoare, tu cititor de poezie te aşezi alături de poet, forând „învelitoarea poezie” ce vă cuprinde pe amândoi. Avem de-a face cu o mitologie individuală, unde evenimentele trans/formaţionale te marchează, pe tine cititor, constatând însă, până la urmă, că ambii formează un singur trup. Poemele lui Daniel Mariş sunt cauza, dar şi efectul, zvârcolirilor acelui trup: „În cartea deschisă/ neîncăpând toate/ aromele care îmbată/ şi ucid/ ca plumbul/ mă spăl de viziuni/ fotografiile se transformă/ balansul discret/ diafragma sângelui/ ruginit în vârful săgeţii/ răsună moartea ca o tinichea/ încărunţind copiii în somn...” (Micul infern ilustrat).
În economia volumului, poetul „se dedă” şi unor forme epice, construind o mişcare dinamică, concretă, cu personaje care l-au marcat: tatăl care era „mereu falit” cu o greutate sentimentală imponderabilă, rău imponderabilă, „topit în mirosul de naftalină/ uneori îşi lăsa vasele comunicante/ pe un cuier ca nişte moaşte prinse în ace” (Elegie de pe vremea eclipsei), duhovnicul, un anost „a albit/ care suferea de o mare nelinişte prevestitoare” (Strălucita singurătate), ori prima femeie părăsită într-un fel anume „aşa cum visezi/ o sabie care are ceva de mâncare în vârf” (Repetiţie pentru un final amânat) şi însăşi moartea, care „purta o mască lucrată în filigran/ avea deja părul alb/ şi arunca poeţilor parale” (Baioneta înflorită).
Volumul parcurge, după cum se vede, mai multe registre, vocile poe tice par a se intersecta, poemele sunt străbătute de o anume maliţiozitate descriptivă în acelaşi timp cu un fel de statică imponderabilă. Deşi nu există scene de cotidian social, poetul transformă inventarul real în ceva frenetic, nu contemplativ. Un denunţ al propriului eu, temător, cu irizări de vinovăţie permanentă: „Lăsasem iluziile la marginea lumii/ străinul cu inima puţin deplasată/ printre crucile din floarea soarelui/ avea venele umplute cu argint viu/ oase spălate din aur masiv/ doar carnea părea ca de plumb înfricoşată” (O pradă aproape târzie). Vis, sau realitate, biograficul este transfigurat, generând un pregnant timbru elegiac: „Într-o zi/ într-o limbă moartă am să-ţi răspund/ atât de ameţitor trupul tău gol/ şi atât de tulburători/ ochii inimii/ poate ar trebui/ să visăm că am trăit mai demult/ acoperiţi cu solzi” (Negrăirea).
Textele citate, şi altele de bună seamă, nu ocolesc acele detalii ce dau un fior subţire şi diafan. Ostentativ, autorul promovează o metaforă echilibrată, reflexivă şi sinceră. S-ar cuveni să cităm măcar câteva versuri dintr-un poem în dulcele stil clasic: „Pe bulevardele panicate de ură/ Urme sfârşite sub inefabila zgură// Braţele refuzau să se descleşteze/ Ca două integre făpturi siameze// Eclipse reci se prelingeau alene/ Printre răniţi, călugări şi taverne// Zăpezile uitărilor trecute/ Aiurea zburau ca în filmele mute...” (Pohem apocaliptic întâiul).
Locuitor al unui ţinut mirific, unde Valea Mureşului adăposteşte casele, mesele şi destinele multor poeţi, autorul scrutează, spre amonte, mirificul fluviu transilvan, aşteptând semne de departe, de acolo de unde Lancrămul erupe, din când în când, uşoare şi siderate cenuşi din vulcanul care a fost Lucian Blaga.
Volumul apare sub o zodie benefică, fiind rodul unui premiu al ediţiei 2016 a Concursul naţional de Poezie „Eminescu la Oraviţa”, organizat sub patronajul Primăriei Oraviţa, în cadrul proiectului „Imperial Burgtheater Oraviţa, 1817 – 2017, 200 de ani de la inaugurarea primului edificiu teatral din cultura română”, într-o colecţie îngrijită de Gheorghe Jurma. În postfaţa semnată de Ionel Bota aflăm, de asemenea, că poetul Daniel Mariş este un tip sentimental, simulând antisentimentalul, este un spirit lucid care se înfricoşează de ceea ce vede în clipele lui onirice sau de luciditate: „Despovărat de prejudecăţi, eul liric are alura unui protagonist iniţiatic, propune o nouă «geneză» a lucrurilor, o nouă ordine a lumii. Poemele sale consacră o astfel de arhitecturare a tuturor convertirilor şi reconvertirilor, într-o generalitate a inefabilului care se poate rosti şi în veşmintele inconformismului, ale resurecţiei şi de-retorizării unui cotidian prea adesea fardat în ludic şi voluptăţi. Or, poezia lui Daniel Mariş copleşeşte tocmai prin aceea că rămâne mereu să interpreteze realul în tonalităţi sfâşietor-senine”.
* Daniel Mariş, Profeţii despre vremurile fricii, Editura TIM, Reşiţa, 2016