logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

 

 

 

logoUn poet abscons*

 

 

Într-un Cuvânt înainte al prezentabilului său volum de Poeme/Poems, ilustrat cu talent de coperta Cristinei Mitar, autorul declară că el percepe literatura şi poezia „ca pe o fereastră deschisă, nu ermetică, transmodernă sau chinuită sub termeni critici mai greu de înţeles, ca o deschidere spre visare, un drum către speranţele care duc la împliniri sau sfârşesc în iluzii”. Sunt cuvinte menite să dea o direcţie de lectură, un sens, fără a-l impresiona pe cititor sau a-l agresa cu noi gândiri şi cu imagini. Bucuria, împăcarea, mirarea, armonia, sunt stările sufleteşti care îl animă pe lungul drum al exerciţiilor sale lirice către cititor. Un cititor iluzoriu, desigur, în această activitate de nişă pe care o prestează poetul facând un efort suplimentar, acela de a-şi traduce versurile în engleză. Ca şi cum asta ar mai conta pentru receptarea poeziei sale sau a altora.

Observăm că încă de la primul poem, intitulat Evadarea din mecanic, poetul manifestă o atracţie constantă spre ermetism, categorie pe care el o refuzase formal, în cuvântul înainte:

„Angrenajul sufletului concentric pe inimă/ Pulsând pistoanele dorinţei/ Corodează învelişul sentimentelor,/ Pe eşapament, fumul regretelor.” Dacă Poemul spre toamnă are un mesaj limpede în sensul „deschiderii spre visare” de care vorbea mai nainte, în schimb, poemul Tăcere are din nou o abordare ermetică, de o preţiozitate exagerată ce îl îndepărtează pe cititor de receptarea firească:

„Camarila gândurilor pune zăbrele la uşi/ Plecările spre vis transcend lumina,/ Bucuria împlinirilor se opreşte,/ Câmpurile de speranţă adorm umbrele.” etc.

E ca şi cum ai traduce într-o românească inexpresivă şi irelevantă propriile tale gânduri intime. Există desigur şi poeme care-i ies până la capăt lui Dumitru Tâlvescu, dar neobişnuinţa autocenzurării şi a lecturii poeziei moderne îl izolează într-un con de umbră, al trăirii şi reflectării narcisiste. Dar experienţa de autor a lui D. Tâlvescu îi permite să iasă de cele mai multe ori cu faţa curată. A se vedea mai ales poemele scurte, dar nu numai. Exil voluntar, Observator, Despărţire, exprimă, printr-un cod al confesiunii tensionate, criza fiinţei iniţiate într-un carusel al tainelor lumii. Poetul devine astfel un „stăpân al iluziilor”. Iar „interogaţiile, dubiile, indeciziile, anxietăţile au aici o nuanţă de robustă „cuminţenie” –, scrie criticul Gheorghe Grigurcu pe coperta IV.

Poemele de dragoste evocă o stare de echilibru interior netulburat, prin imaginile secrete şi arcanele unei naturi necorupte de tăvălugul civilizaţiei. Un poem precum Paradox parafrazează lupta cu timpul şi cu propria vârstă, pornind de la un vers din imaginarul blagian:

„Sunt mai bătrân ca tata!/ viaţa a fost mai generoasă cu mine/ Trăind şi anii lui, ştiu bine,/ Un paradox în toate, pe drumul vieţii/ Copiii trăiesc mai mult ca taţii şi poeţii./ Sunt mai bătrân ca tata/ Mă dor oasele vârstei lui.”

Obsesia trecerii, cu „incertitudinea timpului” şi imaginea zilelor care se ţin de mână „într-o horă a absurdului” sau cea din finalul poemului, cu ninsoarea de cenuşă e un alt motiv al monologului interior. Limbajul trădează situaţii dramatice precum înstrăinarea („străinul din mine ţipă, vrea să iasă”), pustiirea, iluzionarea, „dorul de a şti”, derapajul cunoaşterii prin cuvânt („Poeţii sunt carnea cuvintelor”). Despărţirea, chemarea unei iubiri, nostalgia, dorinţa, întregesc destinul unui poet abscons şi dimensiunile naturii sale elegiace.

 

* Dumitru Tâlvescu, Poeme/Poems, Editura Limes, 2016