LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Limba de fier*

Cele două extreme ale vieţii, naşterea şi moarea, sînt experienţe absolut individuale şi necomunicabile: prima pentru că nu dispunem încă de instrumentele necesare, a doua, pentru că nu mai sîntem capabili să le folosim. Singura persoană din lume capabilă într-o anumită măsură să dea seamă de aceasta e mama, prin perioada în care o fiinţă umană e concepută şi se dezvoltă în interiorul corpului ei. Ştefania Mihalache, după publicarea a două romane, deci, după ce părea a se fi dedicat unei cariere literare de prozatoare, consacră următoarea ei carte* acestei experienţe unice, şi, după cum putem anticipa, împreună cu autoarea, cu două capete: „Cel mai probabil e să se termine tot cu/ o masă rece cu instrumente reci,/ fără membre calde care să te-nfăşoare”. Titlul cărţii se bazează pe un joc de cuvinte – pe de o parte se referă la prezenţa fizică a fătului, la ancorarea lui în corpul matern, pe de alta, poate trimite la un (fel de) limbaj esoteric, la un stereotip lingvistic din jargonul inginerilor (cei pe care i-am cunoscut şi între care am lucrat zece ani). De altfel, această limbă de fier, inginerească, mai poate fi regăsită în titlurile a două din cele patru cicluri ale cărţii – colierul dublu şi cablu de tracţiune, sau, ţinînd de acelaşi imaginar ingineresc/ tehnologic „zâmbetul meu nichelat”, ori Scripeţi, din titlul (şi imagistica) unui poem. Adăugăm poemele cu titlul Inel de cuplare (1, 2, 3, 4) şi Ansamblu culisant. O ipoteză asupra folosirii acestui limbaj ar fi precizia tehnică a stilului, o tranzitivitate văzută ca un mod de a evita patetismul în care e atît de uşor să cazi abordînd o astfel de tematică.

Structura volumului e şi ea gîndită cu atenţie: Primul şi A doua sînt ciclurile dedicate celor doi copii, niciodată numiţi, niciodată prezenţi altfel decît ca virtualitate, Colierul dublu şi Cablu de tracţiune, respectiv, ei însăşi şi cuplului/ familiei.

E vorba de o poezie a temporalităţii percepute corporal: „Îmbătrânesc/ vinul roşu mi se scurge printre coapse/ şi se face gelatină”, sau, în Opritor 3, o adevărată mantra: „O femeie încă tânără/ […]/ are carnea încă tare/ înfăşurată strat peste strat/ ca o ruladă umplută/ legată bine cu o frânghie/ ca să nu se rupă la temperaturi înalte”.

Efectele trecerii timpului asupra corpului sînt asumate, interiorizate, tratate cu fină ironie: „sinestezia mi se potriveşte/ mă îmbracă/ pe dedesubt/ ca un costum modelator/ care ridică sânii şi fesele/ aplatizează abdomenul şi subţiază talia”.

Chiar psihicul e tradus în corporal (nu degeaba spunea autoarea într-un recent interviu că scriitorul pe care îl consideră un maestru al ei e Gheorghe Crăciun, care, de altfel, i-a şi încurajat începuturile literare): „Să vreau era un fel de membrană/ Să simt, un ghem dulce de sînge”.

Din trecutul intelectual al autoarei (un masterat în studii de gen la CEU) putem vedea o asumare nu intelectuală, ci prin trăire, convertită apoi în expresie, adoptarea unui rol în interiorul genului: „Iau aţă ac şi un bec ars/ învăţ să remaiez ciorapi/ numai de dragul de-a renvia/ un meşteşug pierdut/ ca o Penelopă mai proastă şi mai stângace”, sau o solidaritate transgeneraţională, cu ea ca verigă de legătură: „Chipul tău, draga mea,/ se arată incandescent pe faţa planetei/ celei mai apropiate de soare/ luminând/ toată galaxia”, conştientă de faptul că linia salvatoare a familiei, a neamului, a speciei e cea feminină: „Tu vii către mine/ cu un alai de umbre războinice/ conduse de bunica din America aceea care dormea/ cu Coltul sub pernă”.

Dominanta volumului e maternitatea, o experienţă transmisă prin dubla perspectivă a explicării necunoscutului prin cunoscut şi a punerii cunoscutului într-o perspectivă nefamiliară. Cu alte cuvinte, aproape definiţia de manual a procedeului insolitării, oricît de banal, de irelevant, de puţin lămuritor ar suna termenul.

Există o gradualitate – ea se adresează fiului încă virtual, la fel cum ai sta de vorbă cu un copil căruia îi explici pe îndelete rosturile lumii; o iniţiere desfăşurată cu grija de a spune adevărul şi, în acelaşi timp, de a nu crea iluzii periculoase: „Şi poate se teme/ c-o să înceapă să-ţi spună/ că oamenii sunt buni/ şi că ei se lasă seara scăldaţi în razele apusului/ şi-şi trec pe furiş flori dintr-o mînă într-alta/ şi-şi şoptesc la ureche poezii” şi „Eu o să fiu mama-tăvălug de la care poate o să afli/ cât de înspăimântătoare e iubirea”.

Găsim, firesc, fără ostentaţie, referinţe culturale (Tarkovski, de pildă, sau traversarea rîului, adică, a Styxului) care îmbracă momentele cele mai obişnuite(văzînd din afară) ale desfăşurării unei sarcini, cu controalele medicale aferente, tandreţe, o anumită doză de îngrijorare, spirit protector, o anumită doză de ludic; naşterea instinctului matern.

Condiţia maternă e aceea de zeitate supremă a casei: „mama ta şi sora păturilor bufetului tetinelor saltelelor/ dresoarea mopului a aspiratorului şi a măturii,/ cu pielea albă şi zâmbetul senin pe buze/ mereu senin când o să mă uit la tine”; naşterea şi moartea se asociază firesc, cea dintîi ca o anticipare a celei de-a doua: „când te-au scos şi mi te-au apropiat de faţă/ învelit/ într-un prosop albastru uzat/ ai umplut camera de lumină/ deci tu vei fi cel care/ va turna pământ peste mine/ mi-am spus/ e foarte bine aşa”.

În cel de-al doilea ciclu experienţa nu e întru totul nouă: „Cu tine în mine creierul meu n-a mai lătrat de spaimă”; apar imaginea sacrificiului de sine şi aceea a sechelorfizice ale maternităţii (Burta mea ca un cartof, Burta mea goală, Prietene în vizită – „Burţile nu trec niciodată/ nu se resorb/ nu se retrag discret şi elegant/ ca nişte bucăţi de carne din trecut”), Povestea picioarelor. Burta devine un simbol al unităţii exteriorului (ce se vede) cu interiorul (uterul, locul unde se dezvoltă fătul, de pildă în Burta mea plată).

Temporalitatea e percepută atît corporal, cît şi la nivelul unui imaginar terifiant prin dominanta sa mecanică: „Am căpătat curaj să mă apropii de zilele acelea/ pe care le vedeam de la distanţă închise într-un ţarc/ şi agăţate ca nişte voaluri ofilite de fustele balerinei mecanice/ de la circ, aceea rujată cu roşu violent şi zâmbetul crispat,/ care învârte zeci şi sute de copii”; de asemenea, în ciclul final al cărţii, sub forma consecinţelor ei în viaţa de familie, prin înscrierea într-o serie a generaţiilor, în trecut, şi printr-o fizică a cuplului, în prezent şi viitor.

Ştefania Mihalache nu este prima care abordează această temă în literatura română, dar o face cu o deosebită forţă, precizie şi originalitate.

* Ştefania Mihalache, Sisteme de fixare şi prindere, Bucureşti, Nemira, 2016.