LECTURI PARALE LE
Carmen Neamţu
eseisă, Arad
Despre Dorcescu, în 10 ipostaze*
Îmi place să cred că interviul poate deveni un mijloc de comunicare în care nu ştii niciodată cine dă şi cine primeşte. El lasă urme în intervievator şi totodată îl apropie pe cititor de intervievat. John Freeman, jurnalistul care a practicat acest gen complex, în Cum să citeşti un romancier, amintea de o expresie în japoneză „a îngriji o grădină de împrumut”: „Cred că în vieţile noastre există tot felul de grădini de împrumut care ne îmbogăţesc, ne hrănesc şi ne lărgesc orizontul, pe care merită să le cultivăm”. Aşa şi eu, mă surprind cum caut în fiecare carte de interviuri „grădina” invitatului. De data aceasta a lui Eugen Dorcescu.
Volumul de faţă, semnat de Mirela-Ioana Borchin, încearcă să ni-l apropie pe scriitorul timişorean şi altfel decât prin poeziile lui. E un demers necesar pentru cercetătorul-filolog care va aprofunda, mai devreme sau mai târziu, opera scriitorului Dorcescu. Căci interviul este şi o formă de documentare asupra scriitorului, nu doar un gen de sine stătător în economia unei publicaţii: „Această carte s-a scris din motive variate, dintre care se cuvin a fi menţionate, într-o ordine aleatorie: multiplicarea şi diversificarea instrumentelor de abordare a unei opere literare; valorificar ea convorbirilor cu poetul Eugen Dorcescu, înregistrate de mine în perioada 1 iulie 2005 – 31 iulie 2016, într-un text interpretativ incitant, dinamic şi consistent; introducerea interviului în cercetările mele de lingvistică aplicată, datorită rolului său în obţinerea de informaţii; perspectiva, mai mult sau mai puţin apropiată, a monografierii creaţiei marelui scriitor timişorean, care, din 1 august 2014, este cetăţean de onoare al oraşului de pe Bega etc.”.
Autoarea, conferenţiar universitar doctor la catedra de lingvistică a Universităţii de Vest din Timişoara, a semnat şi ediţia critică a poetului timişorean, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ediţie critică, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015.
Volumul de faţă este împărţit în 10 capitole consistente (Despre Avatar, Despre forma poetică, Despre asocierea marilor religii, O arhi-amintire, Despre libertatea poetului, Despre receptare, Despre un proiect de cercetare semiotică, Despre Shunyata sau vacuitate, Despre Bătrân, Despre beatitudine şi spirit), din care nu lipsesc remarcile pertinente la opera poetică a scriitorului timişorean, dar şi afinităţile, admiraţia reciprocă dintre cei doi interlocutori: „Realizaţi ce versuri fantastice aţi scris”, „Tu ai devenit excelenţa publicului meu”, „Acum aţi rostit o frază memorabilă”, „Mă cunoşti din ce în ce mai bine, am simţit că mă citeşti până în străfunduri, încă din prima zi”, „Permite-mi să-ţi spun că tu ai fixat cea dintâi câteva caracteristici definitorii ale poeziei mele”.
Întrebările sunt foarte aplicate, deloc generale, dovedind o bună cunoaştere a textelor invitatului. Poetul poate fi de acord cu interpretările sau nuanţa răspunsurile: „Eu simt că am ceva de spus, nu am nevoie să chinuiesc cuvintele, găsesc pentru orice gând singura exprimare posibilă în acea situaţie”; „Toată viaţa mea a fost şi este încă o luptă fără cruţare între carne şi duh. Fiindcă asta suntem noi, conştiinţe devenite vizibile prin întrupare. Moartea ne des-trupează. Ne eliberează”; „Poezia reconstruieşte fenomenele de-construindu-le, încearcă să înlăture sau măcar să străpungă vălul Mayei, recuperează spiritualitatea, substanţa spirituală a lumii”.
Cartea se citeşte greu din cauza unei tehnoredactări nefericite. Autoarea preferă să înlocuiască linia de dialog din interviuri, discuţia curgând între M-IB şi ED. Lipsa şapourilor de la fiecare discuţie în parte sau a intertitlurilor care ar fi putut stârni cititorul şi a-l face curios să înainteze în poveste, aduc un deserviciu discuţiei documentate. Aceste mici „artificii” ale genului scot orice text de pe panta plictisului şi-l pot face fermecător chiar şi atunci când subiectul e unul plictisitor. Pe de altă parte, pe alocuri, răzbat din întrebări şi răspunsuri, epatări care sunt oarecum în contradicţie cu modestia de care dau dovadă poeţii adevăraţi. „Tratamentul” pare exagerat pentru un diagnostic aproape comun.
Cu toate acestea, volumul de interviuri rămâne un demers necesar şi documentat pentru istoria literaturii bănăţene.
* Mirela-Ioana Borchin, Etern, într-o eternă noapte-zi, Editura Mirton, Timişoara, 2016.