LECTURI PARALELE
Livius Petru Bercea
prozator, Timişoara
Numele lui Constantin Novăcescu*
E ditura ieşeană Junimea a publicat, la începutul acestui an (2017) un nou volum de versuri al timişoreanului Constantin Novăcescu. Scriu despre cartea apărută la Iaşi (cu un cuvânt însoţitor profesionist, inteligent şi documentat al lui Ioan Holban) dintr-un singur motiv: fără să retractez nimic din ce am spus până acum despre Constantin Novăcescu, mă văd nevoit să admit că nu m-am gândit o clipă la intenţiile şi posibilităţile inovatoare ale poetului (în sensul ineditului modalităţilor expresive), cu toate că, faţă de primul volum (poemele recuperate din dosarul de urmărire de către securitate al lui C. Novăcescu), următoarele plachete aduceau de fiecare dată elemente care anunţau schimbarea de tonalitate. Prima „surpriză” se produce la contactul cu subtitlul volumului: un termen din domeniul muzicii, motete. Dincolo de această posibilă surpriză, descoperim, de facto, intenţia autorului de a-l pune în temă pe lector cu tipul de poezie care-l va întâmpina în volum.
Motetul este un termen muzical de specialitate, şi desemnează o compoziţie de mică întindere, unde se întâlnesc două sau mai multe teme, de obicei una religioasă şi una laică, interpretate în manieră contrapunctică, dar care, în ansamblu, se armonizează. Mutatis mutandis, în lirică motetul e un poem scurt, unde se întâmpină şi coexistă două (rar, mai multe) tipuri de text (în sensul diferenţierii expresiei poetice, dar, ca şi în muzică, în coabitare armònică). Termenul folosit de poet pentru a-şi defini textele trebuie privit dintr-o perspectivă cel puţin dublă: la o primă citire, se poate percepe efortul lui Constantin Novăcescu de a-şi înnoi mesajul prin aceste subtile asocieri, deci „formal” se acoperă noţiunea; mai ales, însă, textul întregii cărţi se acordă cu subtitlul din perspectiva inserţiilor culturale de tip „ştiinţific”, într-un areal de inspiraţie predominant medieval şi profund mistic (în cea mai bună accepţie) pe care poetul îşi întemeiază mesajul. Deşi aceste fundamente compoziţionale erau prezente şi în alte volume (mai cu seamă în Semnătura focului, Somnium Constantini, Viziunea numărului), aici devin permanenţe de opţiune artistică pentru ansamblul de texte. Să adăugăm că motetul, ca gen muzical, este „creaţia” Evului Mediu (în secolele 13-14, era frecvent); drept urmare, aspectele formale ale întregului se armonizează ideal cu temeinica esenţă culturală a poeziei, compusă din acumulări rafinate din civilizaţia perioadei ilustrative pentru motet, pe care o să le detaliez mai jos. Prima constatare, însă, pe care ne-o impune textul (întregul) este persistenţa opţiunii poetului pentru o artă poetică limpede definită, gest pe care-l mai făcuse, dar cu parcimonie, în volumele anterioare. Puteam afla şi în cărţile sale dinainte, nu de puţine ori, fragmente de poeme din care se intuia o anumită poziţie faţă de actul de creaţie literară.
În volumul de faţă, un poem întreg (sau chiar mai multe texte) se revendică din conştiinţa de artist a poetului aflat la intersecţia a două lumi, una celestă, ideală, alta terestră (poate şi de aici – compoziţia poemelor în „stil” motet), sub aripa veghetoare a îngerului, deci act creator asumat: „joc de oglinzi/ privirea alunecă/ mereu alte lumi/ în aceeaşi/ lumină –// cuvântul se stinge/ la orizont/ însemne/ tăcerea ce va să vină” sau: „atât de aproape/ aceste lumi/ despărţite-ntr-o / sfielnică oglindire// arta combinatorică/ în tot ce e cu putinţă –// (o umbră albă doar)”. Creaţia este similară, prin misterul care o guvernează, cu geneza primordială, căci se aşază, benefic, sub „umbra îngerului”, aflată, aceasta, prin însăşi apartenenţa ei, în sfera divinului; cuvântul, forţă cu valenţe nebănuite în timpurile începutului de lume, aici – element de „construcţie” al artei poetice, este cel care trezeşte inedite raporturi în mediul nostru mundan: „atunci vorbele/ sting lumea părelnică// flămândă gura pământului/ cheamă lucruri la viaţă/ trezeşte ochiul ascuns în uitare/ şi umbra aceea abia ghicită-n înalt/ înfioară totul”.
Constantin Novăcescu scrie o poezie cu interesante intarsii de cultură medievală, este un bun cunoscător al ocultului care domina viaţa Evului de Mijloc, un poet care a asimilat aura de mister din existenţa elitelor din această epocă. Drept urmare, un lexic cu trimiteri clare spre această zonă împânzeşte expresia poetică şi conferă textului o eleganţă culturală discretă, dar stăruitoare, un aer enigmatic: „toate la locul lor –// hărţi prăfuite-n scriptoriu/ scribi din alt timp/ ochiul aşezat greu în tipare// mâna ce mângâie formele/ iarba fiarelor mirosul ei crud/ cântecul înalt al zeilor// toate sunt”. Sub semnul misterului, specific Evului Mediu, stă mai întâi actul creaţiei: „să meditezi –// ca vidul transparent/ ce vine din aer/ din apă/ din diamant// (albastru imaterial)// să meditezi/ asociind sângele”.
Poezia Lui Constantin Novăcescu, şi întreaga lui artă poetică, se constituie din elemente fundamentale, care revin obsesiv în poezie, grupându-se în nuclee metaforice: apa, cerul, numărul, lumina, clepsidra, cuvântul, umbra, toate simboluri ale spaţialităţii şi temporalităţii, care uneori se intersectează în imagini memorabile prin concentrarea combinaţiilor, ca într-un athanor medieval din care alchimiştii aşteptau aur: „lumină rece/ amurg/ chipuri de piatră// gol/ locul îngerului” sau: „lumina respiră vidul/ dintre cuvinte/ (în buza clepsidrei/ eonul timp)”. Motetul îşi justifică astfel caracterul polifonic, polarizând, într-un spaţiu tipografic minimal, o „informaţie” artistică polivalentă, dar cu elementele benefic coagulate. Poetul reuşeşte astfel o formulă poetică nouă, un câştig indubitabil pentru lirica sa elevată.
* Constantin Novăcescu, Numele (Motete), Iaşi, Editura Junimea, 2017.