LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Post, hiper, ultra, dar şi...*

...Destul de egală cu sine însăşi, Angela Furtună produce aceeaşi poezie 60% energică, 40% criptic-aluziv-vizionară. În cei 60% intră şi atitudinea ei civică faţă de delirul ideolo­gic al istoriei. Pentru că poeta are un temperament inflamant, domolit doar de o poeticitate a scriiturii care mai mult are de-a face cu mesajul.

Încă din Post-hipnotice, masiva carte apărută la Editura Timpul, 2013, se vorbea despre măr­turisitorii scrisului ce fug în livresc din calea lumii dizarmonice: „să locuieşti într-o carte ce se scrie singură/ pentru că în afara ei totul e lipsă de adevăr”. Oscilaţia între turnul de fildeş şi câmpul de bătălie, între adevăr–armonie şi fenomenal-dizarmonie este o constantă a creaţiei poetei. La trezirea din hipnoză, oamenii apar „diluaţi în culoare şi atât de lipsiţi de sigiliul adevărului lor”. După staza în inconştient, vocea artistică găseşte forţa să-i strige în ureche istoriei despre „exploa­tarea de uraniu de la Crucea, pentru tăierea pădurilor/ şi pentru exploatarea în lagărele de muncă forţată din/ patria mumă”.

În 2015, poeta se afla tot în zodia lui post publicând la Vinea Misterele de la Ilisos. Ars poetica este acum fundamentată pe cuvinte post-traumatice şi insistă pe tematica de adâncime a poetizării Angelei Furtună: suferinţa. Inspiraţia are uneori aceeaşi energie şi limpezime ca la romantici: „privesc de sus ochiul de apă/ în care bolboroseşte flacăra minţii” (în timp ce poetul se aşază ca o scoică pe fundul râului Ilisos). Sunt cele mai bune momente ale acestei poezii fluviale, desfăşurate pe mai multe volume. Tensiunea vizionară este prea ridicată pentru a putea fi menţinută pe durate întinse. Aşa că intervine bolboroseala, adică discursul interiorizat, fără referent. O auto-referenţialitate ce aruncă cititorul într-un vârtej de vocabule, cu scurte opriri pe insule de reflexivitate de natură morală: „mă gândeam la felul în care/ se despart generaţiile, cu o îmbrânceală,/ cei tineri surpându-i pe cei bătrâni” (ce am învăţat de la drumul care mă povăţuieşte în şoaptă?). Poezia dobândeşte atribute pitice şi dă într-un clocot simbolic viforos. Poeta vates profeţeşte în durere şi însingurare, dar înverşunat: „pe mine m-am văzut/ cum o vâslă/ ce se opune torentului de cenuşă” (precum o cămaşă albă ce zboară de pe podul mirabeau).

Un alt sertar al acestei arte este politicul, ca generator de forţă. Politicul este consecinţă şi sursă simultan şi nu este privit cu ochi îngăduitori: „cum nişte gândaci în insectar-/ durii ăştia care se bălăcesc în puterea politică/ au ochii încrucişaţi lasere diabolice” (noul val).

În 2016, Angela Furtună revine la Vinea cu P rimul meu Kaddish. Texte salvate din exod, ediţie revizuită. Cum se ştie, Kaddishul este un imn înălţat divinităţii, dar are şi subtonuri îndoliate. Oarecum şi exodul ţine de doliu, iar în această poezie exo­dul va fi mai cu seamă unul interior. Se conturează astfel o metodă a contraatacului: ţâşnirea din poeticul for interior pentru a muşca/protesta scurt şi apoi retragere urgentă. Acolo, în adâncul exilat/protejat viziunile pot fi paradisiace: „merg printre oameni ca printre flori/ ce cresc sub pământ,/ fiecare om poartă mireasma unui pustnic/închis în cartea lui de rugăciune”. Apoi, în viziunea Angelei Furtună, poezia conţine difficiles nugae, dar şi responsabilităţi. De altfel, reţetarul ei artistic include mai toate ipostazele în care s-a aflat poezia de-a lungul timpului: „e sigur că trebuie să ţin ritmul şi să duc singură/ mai departe o ştafetă către un alt tânăr dependent de civilizaţie”. În această viziune sincretică, versurile ce laudă implicarea nu mai apar vetuste ori ridicole: „căci trebuie să rămâi printre oameni/ spune Învăţătorul” (merg printre oameni).

Există imense punţi către nodulii textelor, punţi care derulează cuvinte la modul similidelirant. Cei mai puternici noduli sunt cei vizionari şi frisonanţi la modul inexplicabil: „când mi se pare că pipăi realitatea/ într-o nouă dimensiune/ niciodată revelată/ iar gândurile mele se dilată deasupra/ tuturor stărilor de panică/ precum un peisaj psihic/ înstrăinat” (colind pentru poarta cea îngustă).

Psihismul declanşat de această poartă îngustă (de descendenţă atât biblică, cât şi gideană) este sursa unei poezii telescopice şi profunde. Lucru posibil şi datorită deschiderii transculturale a poetei: „un copil mi-a pus la uşă o mezuzah / un buchet de vâsc şi un crucifix/ şiraguri de mărgele şi amulete” (nemuritoarea).

Important este şi dinamismul viziunilor, căci fără el ne-am găsi în acelaşi tunel neomodernist: „dragostea vine ca o zi cu doi sori,/ miracol e aşteptarea ei” (d e ce să nu aştept dragostea ca pe o zi cu doi sori). E nevoie de umanizare şi credinţă în acest univers bântuit mai curând de dezgust şi revoltă. Titlul unui poem semnalează un fel de Gott ist tot mai culturalizat: Doamne, de ce spui că eşti un sceptic grec? La toate acestea se mai adaugă şi falşi îngeri de lumină ce contribuie la „me­lancolicul infern al seducţiei”.

Inextricabil dedicată poeziei semantizate, Angela Furtună este remarcabilă pentru că se poate contracara singură. Un instantaneu de suprarealitate („în vene/ o supradoză de înţelesuri” – preludii la Pasiunile după Sfântul Matei) va fi înţelept ponderat cu pasaje aproape neutre.

Propriu-zis, poeta este stăpâna tuturor tehnicilor, arătând o serioasă ucenicie poetică. Ea produce cu uşurinţă şi metafore neomoderniste: „nu-mi pasă că ai început să semeni cu un copac/ în care cresc doar ochii de păun ai toamnei” (zăresc peste umărul tău oceanul).

Aşadar, Angela Furtună poate fi citită pe diverse paliere. Unora o să le placă asemenea versuri soteriologice: „mi s-a părut că tot ce contează/ este să fii întotdeauna pregătit ca să poţi primi starea de armonie/ cum e o regăsire nesperată” (Seara Sfântului Valentin). Altora nu. Unii vor vibra la asemenea versuri politice „fiecare aleargă să ia primul tren până la gardul de sârmă ghimpată/ al civilizaţiei secolului XX/ şi totul în mare viteză, iubitule” (aşa vine tinereţea şi lasă în urmă un crater). Alţii deloc. Cei specializaţi vor gusta versurile muzicale şi încărcate simbolic, cu pigment cultural: „ne petrecem Vinerea Mare pe o bancă în Cişmigiu/ eu vorbesc de dragoste cu florile şi furnicile/ sărutul tău mi se aşterne pe gât cu asprimea chitinei unui cărăbuş/ citeşti dintr-un tabloid: Când starul de muzică rock, Kurt Cobain/ s-a sinucis în 8 aprilie 1994, el a lăsat următoarea mărturisie: „De ani de zile nu mai încerc nici o emoţie/ în a asculta sau în a compune muzică” (pentru că nu ştim nimic despre plăcerile rivale).

Poeta Angela Furtună este mai multe poete. Setea ei de scris e neostoită, deci îi face bine varietatea. Scrisul ei condensează cam tot ce s-a produs ca modalitate poetică în ultimele decenii. Vocaţia sintezei este monumentală. Să vedem ce ne aduce viitorul curând. Se pare că ceva foarte bun.

* Angela Furtună, Primul meu Kaddish. Texte salvate din exod, ediţie revizuită, Editura Vinea, 2016