logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRE-TEXTE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

„Trăiască Poezia!”

 

 

Poezia americană a anilor optzeci, ca de altfel şi cea imediat dinainte, s-a aşezat pe alte „soft”- uri, urmare a puseurilor de libertate şi nonconformism. Libertatea expresiei poetice a generat scrieri uneori surprinzătoare. Poezia „hard”, generaţionistă, este pendulată între subpoezie şi contrapoezie (vezi „subliteratură” vs. „contraliteratură”). Se petrece o înnebunitoare «tragedie» a sensibilităţii americane. Cum am mai spus, se tuşează gros şi violent pe manşeta atât de fragilă a poeziei. „Astăzi o întrezăreşti din când în când, deşi nu prea des, în eforturile celor mai buni dintre poeţii contemporani, dar faptul că pretindem că această pasăre delicată se plimbă pe câmpiile şi în atmosfera ţării în văzul tuturor, nu o va scoate din ascunziş – nu curând, ci poate niciodată” remarcă tulburător publicistul american Joseph Epstein, în septembrie 1989, în revista „Harper ‘s”.

 

Donald Hall, un mare poet, eseist şi editor, dă o replică optimistă întru-n sustenabil articol, punând totul sub genericul „Trăiască Poezia!” publicat tot în „Harper ‘s”. Autor a peste 50 de volume (poezie, eseistică, interviuri, traduceri), se implică profund în demersurile cu privire la re/aşezarea textului poetic în limite cu adevărat democratice. Acesta consideră că poezia americană se reconstruieşte în permanenţă, într-o formulă care salvează liricul, printr-o mare diversitate de formule necanonice, mai bine-zis libere. Cititorii de poezie, tot mai puţini la număr, sunt însă sceptici. Scepticismul pare un impediment în noile definiri ale poeziei. Donald Hall, optimist, regenerează, uneori polemic, câmpul aproape infernal al poeziei acelor ani, al poeţilor novatori, dar adânc tulburaţi de delirul libertăţii cu orice preţ. Poezia nu şi-a pierdut importanţa. Ba, dimpotrivă. În America se scrie încă poezie bună, de calitate, în ciuda blocajului, ori în ciuda a o serie de convenţii universitare. Donald Hall este considerat unul dintre principalii poeţi americani ai anilor optzeci şi nouăzeci. Ostentativ, explorează dorinţa pentru expresivitate, să-i spunem, mai bucolică, reflectând respectul deplin pentru natură. Un succes timpuriu cu primul său volum Exiles and Marriages (1955), îl poziţionează pe Hall într-o nouă paradigmă. Acesta foloseşte un limbaj simplu şi direct pentru a evoca imaginile suprarealiste. Cu poezia sa, Hall a construit un corp de operă monumentală, respectat, care include, cu asupra de măsură, proză, eseuri, ficţiune scurtă, piese şi cărţi pentru copii.

Donald Hall locuieşte la ferma sa din New Hampshire unde, într-o seninătate campestră, „se dedă” la reflecţii interesante şi pline de echilibru. Este, de asemenea, cunoscut pentru antologiile pe care le-a editat, fiind, prin ele, un educator cultural popular, un vorbitor şi un veritabil cititor al propriilor sale poezii, sau ale altora, într-o notă superlativă.

Deseori comparat favorabil cu scriitori precum James Dickey, Robert Bly şi James Wright, Donald Hall a descoperit poezia şi structurile epice novatoare prin opera lui Edgar Allan Poe: „ Am citit Poe şi viaţa mea s-a schimbat”, a remarcat el în antologia Autobiografii ale poeţilor americani, îngrijită tot de el. La începutul carierei sale participă la cursuri de poezie la Universitatea Harvard, alături de Adrienne Rich, Robert Bly, Frank O'Hara şi John Ashbery, şi unde îl cunoaşte pe Robert Frost. A studiat, de asemenea, un an cu Archibald MacLeish. D. Hall a obţinut un calificativ excepţional la Universitatea Oxford unde a câştigat concursul Newdigate pentru poemul său Exil, fiind unul dintre puţinii autori americani care au câştigat vreodată acest premiu. Apoi, a petrecut un an la Stanford, studiind cu criticul Yvor Winters. La Harvard, Hall a alcătuit Exiles and Marriages, o colecţie riguros structurată, realizată în rime şi metrici rigide. În 1953, Hall a devenit editorul de poezie al revistei Paris, o funcţie pe care a ocupat-o până în 1961. În 1957 a ocupat funcţia de profesor asistent de engleză la Universitatea din Michigan, unde a rămas până în 1975.

Prin volumele sale de poeme Kicking the Leaves (1978) şi The Happy Man (1986) reflectă starea lui de fericire, la întoarcerea la ferma natală, care era un loc bogat cu amintiri şi legături cu trecutul său. Multe dintre poezii explorează şi sărbătoresc continuitatea între generaţii. Poemul Omul fericit a câştigat premiul Lenore Marshall. Următoarea carte a lui Hall, The One Day (1988), a câştigat Premiul Naţional al Cărţilor. O poezie gravă care meditează asupra vârstei senectuţii, The One Day, ca şi o mare parte din poemele de tinereţe ale lui, se formează sub o presiune ieşită din comun. Poemul este compus din trei secţiuni, finalul fiind scris în versuri libere. Criticul Frederick Pollack a apreciat cartea drept „ ultima capodoperă a modernismului american. Orice poet care încearcă să depăşească acest gen ar trebui să o studieze. Orice cititor care şi-a pierdut interesul pentru poezia contemporană ar trebui să o citească.” Poeziile vechi şi noi (1990) conţin cele mai multe poezii tradiţionale din volumele anterioare, precum şi versuri mai noi, şi care nu au fost publicate anterior.

În plus, faţă de realizările ca poet, Hall este apreciat şi ca un „academics” care, prin scriere şi predare, a contribuit semnificativ la studiul şi la meseria de scriere. După cum a explicat Liam Rector, Hall „a trăit adânc în etosul vieţii simple şi a gândirii înalte a Angliei, şi a făcut-o cu un simţ al umorului şi eroticului deosebit”. Cartea sa despre practicile scrisului Sfârşitul morţii poeziei (apărută în 1994, dar până în 1997 lucrarea a cunoscut nouă ediţii) este emblematică pentru „renaşterea magică” a poeziei. Hall este, de asemenea, un antologator cunoscut, contribuind la asamblarea corpusului Noilor poeţi influenţi ai Angliei şi Americii (1957) împreună cu Louis Simpson şi Robert Pack. De asemenea, a editat Poezia americană contemporană (1962, revizuită în 1972). Life Work (1993) este memorialul lui Hall despre viaţa de scriitor şi statutul său de „homo poeticus” la Farm Eagle Pond. Cartea lui pentru copii, Ox-Cart Man (1979), este una dintre numeroasele opere care l-au stabilit în definitiv şi în domeniul literaturii pentru copii. O poveste despre natura ciclică a vieţii, Ox-Cart Man exprimă pentru cititori „sensul că munca ne defineşte pe toţi, ne conectează cu lumea noastră şi suntem cu toţii răsplătiţi... În măsura efortului nostru ”, o remarcă potrivită a lui Kristi L. Thomas, şi spusă într-o opinie publicată în Jurnalul bibliotecilor şcolare.

Hall continuă şi acum să trăiască şi să lucreze la ferma sa din New Hampshire, un site campestru care serveşte atât ca locuinţă, cât şi ca sursă de inspiraţie pentru o mare parte din munca sa. Condiţia de multilaureat al lui Donald Hall a fost încununată şi de primirea a numeroase onoruri, printre care două burse Guggenheim, premiul Los Angeles Times pentru poezie şi premiul Ruth Lilly de asemenea pentru poezie, şi dedicat întregii sale activităţi poetice. Hall a mai câştigat şi alte numeroase premii, pe lângă cele două burse Guggenheim inclusiv şi o medalie Robert Frost. A fost de cinci ori declarat poet al statului, New Hampshire (1984-89) statul său natal. Deasemenea a fost laureat şi al premiilor: Premiul Sarah Joseph Hale (1983), Premiul Lenore Marshall pentru Poezie (1987), Premiul Marshall (1987), Premiul Millay (1956), Premiul NBCC (1989), Premiul Los Angeles Times pentru poezie (1989). A fost nominalizat la Premiul Naţional de Carte în trei ocazii diferite (1956, 1979 şi 1993), premiul Lamont pentru poezie (pentru Exil şi căsătorie, 1955), premiul Edna (1986); Hall a mai fost numit al paisprezecelea laureat al Premiului poetului american.

Până în prezent, Hall a publicat peste douăzeci cărţi de poezie. Cele mai multe dintre poezii sunt obsesia bolii lui Kenyon, soţia sa, precum şi moartea acesteia, dar şi multe alte poezii epistolar e. Alte teme recurente includ: viaţa rurală din New England, baseball-ul şi modul în care munca transmite sens vieţii obişnuite. El este privit ca un maestru atât al formelor poetice primitive, cât şi al versurilor libere. Este un campion al artei revizuirii, pentru care scrierea este o meserie, nu doar o modalitate de auto-exprimare.

Pe lângă poezie, el a scris şi câteva colecţii de eseuri (printre care Viaţa şi Viaţa prea scurtă pentru a fi salvată, cărţi pentru copii cum am mai spus (pentru care a câştigat medalia Caldecott) şi o serie de piese de teatru.

Tenace, Donald Hall perseverează aproape fanatic pentru convinge cititorii sceptici de azi că poezia nu şi-a pierdut importanţa şi valoarea. Se scrie încă poezie de bună şi de calitate în America, dar ea se află blocată într-o serie de convenţii universitare, prin care se pierde accesul la marile mase de cititori. Audienţa este restrânsă şi, ceea ce este mai periculos, este extrem de omogenă, lipsită de diversitate, de fecunditate şi adversitate a opiniilor.

Revigorarea interesului pentru poezie constituie o problemă de prim rang pe care comunitatea intelectuală trebuie să o rezolve din două motive: (1) importanţa păstrării forţei limbajului într-o societate liberă, la care poezia are o principală contribuţie şi (2) importanţa păstrării unei culturi unitare, variate şi bogate, poezia fiind unul din domeniile pierdute, ca şi jazzul, muzica simfonică şi teatrul. „O societate ai cărei lideri intelectuali îşi pierd capacitatea de a modela, de a aprecia şi de a înţelege puterea limbajului va deveni sclava celor care continuă să ţină seama de acest lucru, fie ei politicieni, predicatori, autori de anunţuri publicitare ori prezentatori de ştiri” spune el într-un interviu de la mijlocul anilor nouăzeci.

Creatorii de poezie americani care au aderat la directivele lui Donald Hall sunt conştienţi de faptul că o poezie slabă nu poate scoate din circulaţie poezia puternică. De aceea revenirea la narativ în poem, observată în literatura americană a ultimelor decenii, obsesia dramelor războaielor din Vietnam şi Irak, sau prelungirea noutăţilor aduse de beatnicii anilor şaizeci, poate fi o alternativă la seaca „scriere creativă”, sau la cea canonică de la graniţa secolelor XIX şi XX. În aceeaşi măsură, poeţii de culoare, poeţii noului formalism american (precum mişcarea bărbaţilor) postulează un puternic reviriment pentru poezia americană contemporană. Mulţi poeţi tineri au adus idei noi şi diverse, iar poeţii emigranţi (ca Czeslaw Milosz, Nina Cassian, Joseph Brodsky şi Thom Gunn) au contribuit şi ei substanţial la îmbogăţirea şi fortificarea poeziei americane.

În oglindă, cititorul de literatură, mai ales cel de poezie, trebuie convins de vitalitatea poemului. Cititorul este cel care decide dacă poezia nu şi-a pierdut importanţa şi valoarea. Mesajul lui Donald Hall este că încă se scrie poezie bună în America, dar cum am mai spus se află blocată de numeroase convenţii universitare. Rigoarea academică, alături de mediul universitar, spune acesta, au determinat pierderea accesului poeziei al marilor mase de cititori. O gravă restrângere a audienţei poemului scris în ultima vreme este determinată de formula creativă extrem de omogenă, lipsită de diversitate, de fecunditate ori de minimă adversitate a opiniilor, vis a vis de poezie şi de arta poetică. Revigorarea interesului pentru poezie constituie o problemă de prim rang pe care comunitatea intelectuală trebuie să o rezolve. Este nevoie de lideri intelectuali care nu îşi pierd capacitatea de a modela, evitând polemici seci şi găunoase. Aşa cum există şi pericolul ca aceştia să nu mai aibă capacitatea de a modela, de a aprecia şi de a înţelege puterea limbajului poetic.

D. Hall pledează pentru ca poezia să-şi recapete un loc central în cultura americană. Poezia nu este doar generatoare de metafore şi de limbaj. Ea este motorul evoluţiei limbii pentru comunicarea în sine. Eliberarea de mediul academic este soluţia, repetă el obsesiv. În aceeaşi măsură poetul are nevoie şi de inocenţă nu numai de cunoaştere. De emoţie alături de inteligenţă. De vulnerabilitate, nu numai de severitate şi de certitudini. Conceptul de poezie în viziunea lui Hall trasează o direcţie aidoma unui ecosistem din mediul bio, nu a unei instituţii rigide şi convenţionale. Numeroasele elemente independente trebuie să fie masiv interconectate, ceea ce în literatură înseamnă scriitori, profesori, critici, editori, publicişti, bibliotecari, librari şi, nu în ultimul rând, cititori.

Ca didactician, prin numeroase interviuri, dezbateri publice sau eseuri, D. Hall oferă soluţii practice pentru reintrarea poeziei în publicul larg: recitaluri publice de poezie, în care poeţii declamă şi din lirica altor confraţi; îmbinarea recitalurilor de poezie cu alte arte, în special muzica, arte plastice; eseuri, articole de critică, sau studii ale poeţilor înşişi despre poezie şi destinate specialiştilor cât şi nespecialiştilor; promovarea antologiilor critice, cu exigenţe mari în selectivitate, incitarea publicului larg la memorarea, recitarea şi interpretarea poeziilor, începând cu copiii de şcoală şi cu implicarea studenţilor în promovarea în public a poeţilor contemporani şi nu numai, folosirea particularităţilor poeziei ca artă auditivă în emisiunile de radio şi de televiziune prin frecvente programe scurte adresându-se tinerilor sau publicului larg, cu intercalarea de muzică clasică, sau jazz, sau de discuţii culturale. Aceste sugestii erau, de fapt, frecvente în anii ‘60-'70, când un public larg cultiva poezia, cenaclurile de poezie erau numeroase, poeţii constituiau importante figuri culturale, iar cărţile de poezie dispăreau cu repeziciune din librării.

Donald Hall, se convinge de necesitatea acestor reveniri la oralitatea şi optimizarea poeziei în mod direct, recucerind sau reconstruind un public pro-poezie. Dar impasul de astăzi al poeziei americane (şi nu numai) se datorează mult şi modificărilor de stil de viaţă, atât al poeţilor cât şi al publicului larg. Expansiunea comunicaţiilor directe, cauzată de internet, a făcut ca poezia să nu mai aparţină unei culturi, şi să se „refugieze” în subculturi, sau contraculturi.

„Necazurile” de identitate al poetului, precum şi noile structuri, ne sau contracanonice ale poeziei, au luat o amploare care riscă să se generalizeze. Aceste necazuri au împiedicat de multe ori participarea activă a poeziei la cultura generală a publicului. Nonagenarul poet american este conştient că problema în esenţă este mai veche. Fenomenul înstrăinării poeziei, care a ajuns astăzi aşa de departe, a început prin anii treizeci. Răbufnirile suprarealismului, a ermetismullui în poezie au determinat numeroase dezbateri. Controversatul eseu Este versul o tehnică muribundă? (Is Verse a Dying Technique?) al lui Edmund Wilson, este citat mereu de Donald Hall. El observa că rolul social pe teritoriul cultural al poeziei s-a micşorat încă din sec. XVIII, când versul ca vehicol principal al naraţiunii (baladelor), satirei şi dramei a fost înlocuit de proză. Contemporanul lui Hall, Joseph Epstein în Cine a ucis poezia (Who Killed Poetry, 1988) extindea concluzia pesimistă şi la ultimele decenii ale secolului XX.

Donald Hall este un militant al poeziei adevărate. Concluziile lui, precum şi nenumăratele demersuri publice, îi îndreptăţesc opinia că locul poeziei este în public. Dovada că poezia are publicul ei din ce în ce mai imens, este cea scrisă şi declamată în faţa a zeci de mii de persoane de către de Charles Bukovski, Bob Dylan ori Leonard Cohen, ultimii doi îmbinând poezia cu muzica, sora ei geamănă.