CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Voluptăţi epistolare

Mai rar ca o colecţie epistolară de peste 500 de pagini să fie atât de acaparantă încât încheierea lecturii să lase regrete. Am trăit experienţa în vara aceasta, străbătând la pas, rezemat în creion, volumul Scrisori din exil*, cuprinzând corespondenţa dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu, purtată într-una dintre cele mai tragice şi tensionate etape din istoria noastră, anii 1977-1992. Încă de la primele pagini, de la prefaţa dlui Ion Vianu, Istoria unei corespondenţe, mi-a recidivat bulimia lecturii. Citeam năvalnic, uitam să subliniez, simţeam apoi nevoia să revin asupra unor pasaje, să mă opresc şi să cujet ca ardeleanul, ca să pornesc apoi iar. Titlul de mai sus se referă la voluptăţile pe care acest epistolar le oferă în primul rând cititorului. Nicidecum voluptăţile triviale ale voyerismului literar, – precum, să zicem, în cărticica Scriitori în comunism (nişte amintiri), produsă de Ștefan Agopian – ci pure voluptăţi intelectuale, deopotrivă etice şi estetice, de la arta firească, necăutată, de a nara întâmplări şi episoade insolite, de a reflecta asupra lor, de a portretiza personaje, de a emite opinii şi profeţii, validate ulterior de istorie, până la expresivitatea stilistică eclatantă a ambilor corespondenţi. Mă hazardez a devoala concluzia acestei lecturi înainte de încheierea comentariului de faţă: acest tom epistolar, realizat cu concursul efectiv şi profund afectiv al doamnei Adriana Călinescu, va rămâne una dintre cărţile fundamentale pentru orice persoană de bună-credinţă care ar vrea să cunoască adevărul despre cele ce s-au petrecut în România şi în lume până la căderea comunismului şi apoi în primii ani ai trezirii din năuceala generală provocată de acest eveniment în posibilitatea căruia aproape nimeni nu mai credea. Importanţa şi caracterul special al cărţii nu stau însă doar în voluptatea lecturii, ci, înainte de toate, în implicarea şi voluptatea scrierii, pe care autorii înşişi le trăiesc în procesul elaborării şi comunicării.

Fiecare scrisoare este ca o piatră atent fasonată, folosită la edificarea a ceea ce poate fi considerat un monument al prieteniei şi raţiunii, liantul care consolidează zidirea fiind aspiraţia şi voluptatea mutuală a comunicării spontane şi sincere, la care, în lumea exilului, numai printr-o astfel de corespondenţă se putea ajunge. Prietenia dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu s-a configurat într-o tinereţe comună, în care şi-au împărtăşit şi au înfruntat solidari obstrucţiile regimului totalitar din patrie şi s-a consolidat indestructibil în condiţiile exilului, când, deşi se vedeau rar, au corespondat fluent, ani la rând. De aici, definiţia pe care, în prefaţa amintită, Ion Vianu, cu competenţa doctorului de suflete, o dă prieteniei lor, dobândeşte valoare de generalizare, numind de fapt prietenia ideală, care

„...consistă în dorinţa vie de a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate şi oglindă, cel mai spontan şi devotat dintre terapeuţi. În nici un caz el nu îţi face morală. În nici un caz el nu îţi minimalizează suferinţa. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvenţional şi lipsit de ipocrizie. Acestea fiind spuse, ce îşi scriu doi prieteni care împărtăşesc condiţia exilului? Trei lucruri: bucuria şi amărăciunea vieţii în străinătate; dorul de ţară, [...] regretul pentru suferinţele pe care le îndură cei rămaşi; în sfârşit, comentariile la spectacolul stupefiant pe care ţi-l oferă viaţa publică” (p. 9).

Toate acestea se întrepătrund – IonVianu vorbeşte acum din proprie experienţă – şi se îmbogăţesc graţie avantajelor oferite de exil: deschiderea nelimitată a orizontului, accesul la orice bibliotecă sau sursă de cultură, posibilitatea de a călători oriunde. Avantaje relative şi diabolice, întrucât poţi călători oriunde, dacă ai suficiente resurse financiare (ceea ce puţini aveau), dar, oricum, nu şi în locul de unde ai plecat:

„Un chin dintre cele mai subtile” (p. 9),

constată Ion Vianu. Dar mai există pentru sensibilităţile mai accentuate o altă povară a exilului, greu de suportat: dificultatea comunicării, a aflării unui partener de dialog apt de împărtăşire nu doar a informaţiilor, ci, mai ales, a sentimentelor, credinţelor sau îndoielilor, proiectelor. În 8 noiembrie 1979, Ion Vianu scrie:

„Ce-mi lipseşte aici cel mai mult e contactul cu prietenii, cu oamenii cu care să pot sta de vorbă. Prietenia cu cărţile e insuficientă. Citesc mai mult decât oricând, poate de aceea simt nevoia unor forme de comunicare mai vii, mai dinamice şi totodată mai leneşe” (p. 116).

Și, în 17 noiembrie, Matei Călinescu îi răspunde:

„Curios, eu nu sufăr de asta sau mai degrabă nu sufăr de lipsa de prieteni (sbl. aut.), ci de anumiţi prieteni (sbl.aut.), extrem, extrem de puţini, de fapt poate numai unul singur” (p. 117).

Acest unic prieten exista din fericire, de altul nu mai avea nevoie. Situaţia rămâne neschimbată de-a lungul timpului şi, peste nouă ani, Ion Vianu o reformulează păstrând sensul:

„Vedem, incontestabil, multă lume, dar ne lipseşte comunicarea prietenească” (p. 393).

Comunicarea prietenească se realizează deplin şi compensatoriu prin acest dialog epistolar tot mai amplu, cuprinzând tot ce se petrece în interiorul lor, în proximitatea lor şi în lume, cei doi corespondenţi devenindu-şi suficienţi unul altuia. Ei se sprijină moralmente reciproc, dialogul lor nu se reduce doar la a se informa, ci, de cele mai multe ori, la a-şi solicita cu diverse prilejuri ajutorul: ce zici de asta?, tu ce crezi?, sunt formule frecvente care aşteaptă şi nu rămân niciodată fără răspuns. Tonul dialogului rămâne intim şi cordial, chiar şi în puţinele cazuri când au păreri diferite. Cu ocazia unei vizite la Londra, bunăoară, Ion Vianu îi scrie (oct. 1986) prietenului său că

„Un concept pe care îl practic în ultima vreme e amuzamentul” (p. 348)

şi îşi mărturiseşte intenţia de a găsi astfel de prilejuri şi cu ocazia unei proiectate vizite în America. Idee la care Matei Călinescu devine brusc retractil:

„M-a speriat puţin şi dorinţa exprimată de tine în legătură cu proiectata vizită în America, dorinţa de a te «amuza». Este exact lucrul pe care eu simt că nu-l pot oferi, plin de îndoieli, de angoase, de anticipări ale non-semnificaţiei cum sunt” (p. 350).

Ambii corespondenţi sunt introspectivi, dar la Ion Vianu starea aceasta e fluctuantă, mai senină şi mai optimistă, pe când la Matei Călinescu e constantă şi marcat depresivă, ducându-l la foarte exacte autocaracterizări şi mărturisiri care îi explică existenţa, lucrarea, destinul tragic, pe care pare a şi-l fi presimţit:

„...lucrez pe un fond de depresiune, în luptă permanentă cu această depresiune; lucrez încet, intens, chinuit, dar paginile se adună, şi când mă uit în urmă simt nu o adevărată satisfacţie (sentiment uitat), dar o anume împăcare şi poate chiar o seninătate [...] Lectura e într-adevăr miraculoasă, dar nu suficientă; căci nu rămâne nimic din ea, totul se uită – şi când te gândeşti, e înspăimântător. De aceea trebuie scris: despre lectură, relectură, memorie, amintiri etc.” (p. 409).

Sunt tocmai subiectele care îi preocupă pe amândoi, asupra cărora se consultă, fac schimb de opinii şi îşi comunică idei noi, de care nu duc lipsă, ambii fiind într-o permanentă ebuliţie intelectuală. Lui Ion Vianu ideile îi vin de obicei în timpul plimbărilor solitare, iar lui Matei Călinescu în timpul alergărilor programate. Ca în ziua de 21 iulie 1991, când, brusc însufleţit, îi comunică prietenului său o nouă idee:

„Azi, în timp ce făceam jogging într-un parc din cartierul meu bloomingtonian mi-a venit o idee: ce-ar fi să ne stimulăm reciproc? Ba chiar ce-ar fi să căutăm o formulă colaborativă sau dialogică – să scriem un soi de «autobiografii paralele» sau de «memorii pe două voci» sau «amintiri în dialog». În fond noi nu suntem numai vechi prieteni, dar şi membri ai aceleiaşi generaţii [...] Noi suntem – fără falsă modestie – nu numai nişte oameni inteligenţi. Ci şi nişte oameni cărora li s-au întâmplat nişte lucruri care merită să fie privite cu acea detaşare nuanţată a inteligenţei (detaşare care e poate modul cel mai eficace de a pune în lumină dramatismul lor). Ce părere ai?” (p. 485).

În condiţiile în care încă nu exista e-mail, se poate spune că părerea vine imediat, în 13 august:

„Faptul că ideea despre care îmi scrii s-a născut în timpul unei partide de jogging – acest fapt singur – şi ar fi de ajuns să mă facă să bănuiesc că e excelentă!” (p. 485).

Sunt de remarcat aici două aspecte. Din argumentarea noii idei cu care vine Matei Călinescu, se desprinde clar solidaritatea lor – „Noi suntem...” – şi exacta caracterizare, valabilă pentru amândoi: două personalităţi din elita culturii româneşti, lipsite de infatuare, dar lucide şi conştiente fără ostentaţie de propria valoare. Ceea ce le permite permanenta deschidere spre captarea unor noi idei şi disponibilitatea de a le pune în operă. Pe de altă parte, trebuie remarcat că de la această dată – 21 iulie 1991 – în corespondenţa lor îşi face loc o tot mai insistentă preocupare pentru realizarea acestui proiect, încât, de aici încolo, ea poate fi considerată şi ca un extrem de interesant jurnal al elaborării uneia dintre cele mai importante opere memorialistice din literatura română: Amintiri în dialog, care chiar apare neaşteptat de repede, în 1994, graţie Editurii Humanitas. Îşi comunică stadiul în care se află cu lucrul, schimbă păreri, caută titlul cel mai adecvat, îşi trimit pasaje pe măsură ce avansează cu scrisul efectiv. Și, în finalul acestui episod, aş mai remarca amănuntul că, meditând şi conlucrând la elaborarea cărţii, Matei Călinescu. îi comunică lui Ion Vianu, într-o antologică expresie, chiar în ultima pagină a epistolarului, revelaţia pe care a avut-o cu acest prilej asupra puterii cuvântului:

„E totuşi extraordinar, un veritabil act magic, să poţi pune în cuvinte amintiri (fie ele vise, invenţii, halucinaţii) care plutesc ca o spumă ireală, aproape invizibilă, la suprafaţa unduitoare a nimicului nostru cel mai profund” (p. 522).

E de la sine înţeles că o corespondenţă neîntreruptă vreme de 15 ani (se pare că va urma şi un al doilea volum), a străbătut stări intime, personale sau familiale, în contextul unor evenimente politice de mare impact şi cu implicarea a nenumărate personaje, prieteni, cunoscuţi sau figuri internaţionale. Toate acestea dau scrisorilor savoarea, culoarea şi morala unice; caracterizările personajelor, din care spaţiul nu-mi mai îngăduie să citez, sunt memorabile, iar dintre evenimente unele sunt atât de preocupante încât devin recurente: în primul rând situaţia din Ţară, cu explozia mămăligii din decembrie 89 şi evoluţia deprimantă postdecembristă, situaţia din Polonia, din Franţa sub Mitterand, veştile despre cunoscuţi din Ţară care „au ales libertatea”, ca şi despre cei cu vechime în exil, îngrijorările pentru cei vârstnici din familie, rămaşi în Ţară, care sunt bolnavi şi mor pe rând, dar tot mai dureroase griji şi spaime pentru boala lui Matthew, fiul lui Matei şi al Adrianei Călinescu, născut în exil, dar ameninţat de involuţie prin autism. Probleme dintre cele mai delicate, cum ar fi „chestia Eliade”, sunt discutate deschis, cei doi fiind admiratori necondiţionaţi ai acestuia, ceea ce nu le inhibă luciditatea analitică cu care-i stabilesc punctele vulnerabile. A-şi rosti deschis opiniile şi concluziile la care ajung din perspectiva lor, care, azi, se dovedeşte a fi fost corectă, e un principiu pe care-l respectă amândoi, iar Ion Vianu îl defineşte concis şi clar:

„...trebuie să-ţi spui părerea chiar dacă asta te face să rişti o anumită impopularitate printre proprii amici politici” (p. 497).

„Corespondenţa noastră” – scrie Matei Călinescu în iulie 1983 – „iată, s-au împlinit şase ani de când am reluat-o fără cenzură – e unul dintre puţinele lucruri care-mi fac bine, aproape ca un medicament, în ceastă inegalabilă boală a semnificaţiei care este exilul” (p. 262).

Pentru amândoi, o va mărturisi şi Ion Vianu, corespondenţa aceasta a avut un rol efectiv terapeutic. Or, noi trăim azi, pe alte coordonate, o la fel de traumatizantă „boală a semnificaţiei”, în care comuniunea spirituală concentrată în această corespondenţă îi revelează magia: ea este şi pentru cititorul de azi o oază terapeutică, reconfortantă într-o lume care începe a pătrunde insidios în eonul nou şi înspăimântător al post-umanităţii.