CRONICA LITERARĂ

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

Poetul, pus într-o ecuaţie existenţială: el, în raport cu lumea şi cu sinele său[1]

Astăzi, după cum se poate bănui, sau după anumite certitudini, poezia împreună cu autorul ei sunt una. Vârsta poetului, vârsta eternă a poetului, cea a trecerii din adolescenţă în tumultul nemăsurat al vieţii, vârsta edenică, rămâne o vârstă de aur. Acest fapt există de la Sapho încoace, sau mai de demult. Orfismul, cu vârsta lui edenică, atât de legitim, dar şi de negat, răbufneşte, e adevărat, foarte rar, făcând o legătură indestructibilă între real şi spectrul imaginativ.

Poetul Gabriel Chifu scrie o carte de poeme deschisă*. „Am scris această carte stăpânit de un sentiment puternic şi foarte puternic şi foarte clar conturat: era ca şi cum, scriind, viaţa s-ar fi mutat din trup în textul ce tocmai se năştea. Trăiam scriind” („O viaţă”. O istorie a eului, „România literară”, nr. 41, 2020).

În noua sa carte de poeme, poetul se autoportretizează, dar nu ca un artifex, într-o armonie perfectă, aşa cum îl ştim din celelalte volume, vreo 25 la număr, şi unde este un maestru al metaforei filigranate ‒ cu nuanţe de gândiri suprapuse şi interpătrunse ‒ şi când poemele sunt palete diafane, acompaniate de muzici celeste, ci de această dată ca un artifex mundi, postură care generează în creaţia lui poetică ‒ programatic ‒ mesaje care se apropie în primul rând de artele poetice. Ni se sugerează ideea că arta nu este numai har şi revelaţie, ci, mai cu seamă un joc al inteligenţei, în aventura existenţială care este viaţa. Paradoxal, autorul nu este un singuratic. El ştie mereu să-şi cultive şi să-şi păstreze solitudinea; corabia lui lirică vâsleşte prin mulţime, uneori chiar în mijlocul ei:

 „Sfârşitul îmi intră în corp, clipă de clipă, nestăvilit, pe o mie de căi, cu o mie de feţe, ca ploaia prin acoperişul vechi, ciuruit. Ceasul e-aproape: plin fi-voi de sfârşitul meu precum soarele dimineţii de lumina lui” (Stare).

Concreteţea istoriei personale, copilăria/ adolescenţa, sunt un „joc secund” al concretului. Al concretului mai adevărat decât chiar adevărul, mai real decât chiar realul. Aceasta tocmai pentru că nu ni se oferă „regizat” detaliile, dimensiunile terestre şi sentimentale ale amintirilor, poetul creând, sub ochii noştri, un „prezent retrospectiv”, etern şi fără de moarte, de o interioritate care nu are margini:

 „visez să mă alungesc, să mă întind dincolo de orice închipuire, astfel încât să cuprind în sinea mea, ca pe un diamant, lumea aceasta mirifică, epopeică, incomparabilă, ea să devină a mea, să se petreacă lăuntric” (Scenă într-un restaurant din Sinaia).

Între rădăcinile din biografie, între începutul vieţii adevărate şi umbra bătrâneţii, existenţa între limite a poetului, şi deopotrivă a poemului, se crează o tensiune, torsionând materia prin asocieri imprevizibile:

 „Legăturile care mă ţineau lângă cei dragi/ se rup ca funia putrezită./ Mă îndepărtez şi mă însingurez./ Orice apropiere încerc/ dă greş, în van mă ostenesc./ Cu fiecare zi şi implacabil / pricep tot mai greu ce-mi spun alţii/ iar limba pe care o vorbesc eu/ obscură, se adevereşte pentru ei./ Cresc ziduri în jurul meu/ oriunde m-aş duce./ Îmi dau seama,/ curând, am să ajung/ la deznodământul bietei mele epopei:/ într-o ţară invizibilă, de piatră,/ fără porţi şi ferestre,/ o ţară doar pentru mine,/ de unde n-am să mă întorc niciodată./ Sunt fiul irosirii.” (Deznodământ).

Cuvintele poemelor, materia primordială a textului, au în genere o viaţă proprie. „Descoperind” cuvintele, toate trăirile par încorsetate într-o neasemuită călătorie, dintr-un interior în altul:

 „Pe dibuite, cu şansă/ am descoperit adevărul ăsta:/ făptura mea înseamnă mai mult/ decât corpul meu./Și am început cu neascunsă voluptate/ să plec din trup, să mă extind,/ să cuceresc noi şi noi teritorii./ Am ajuns în mai multe locuri în acelaşi timp,/ am fost în mai multe chipuri în acelaşi timp./ O, da, în fine, acum eram în largul meu, îmi aflasem măsura.// sunt sigur, cine nu încearcă/ ieşirea aceasta din sine,/ expansiunea aceasta subtilă/ rămâne un munte silit/ să încapă într-un rucsac,/ rămâne un fluviu constrâns/ să stea înghesuit/ într-un bidon de plastic.” (Expansiunea). Acelaşi lucru se poate spune şi despre tăcerile, uneori asurzitoare când „Noaptea, în ceasurile puţine când dorm,/ din capul meu ies visele,/ în tăcere, de neoprit./ Se împrăştie prin oraş,/ schimbă configuraţia cartierului.// Nu ştiu până unde ajung,/ nu ştiu dacă-şi găsesc locul,/ nu ştiu dacă, peşti pe uscat,/ rezistă pe tărâmul acesta inospitalier.// Dar ştiu că in tăcere, de neoprit,/ izvorăsc din capul meu/ şi se răspândesc care încotro./ Ca mirosul tare şi furtunos / al florii de regina-nopţii./ Ca mulţimea care părăseşte arena / unde s-au înfruntat funest gladiatorii.” (Visele).

Poezia din „O viaţă...” se apleacă, mai mult decât în celelalte volume de poezii ale autorului, mai mult decât oricând, asupra ei însăşi. Nu în manieră narcisiacă, însă – chiar dacă nu este totalmente străină de această „egotistă înclinaţie” ci într‑un diapazon reflexiv, unele poeme, în special cele trei poeme intitulate Psalm, dovedesc că poezia, în sine, oferă posibilitatea de transcendere din mediul real/ vital într-unul fantastic, unde iluzia vieţii este însăşi esenţa poeziei:

 „... gândurile tale neliniştite,/ cele verticale,/ ajung în creierul lui Dumnezeu,/ o câtime de omenesc, un grăunte de fragilitate,/ o notă muzicală nouă în compoziţia supremă,/ dăruindu-i.” (p. 78);

„Mi-ai citit inima din scoarţă-n scoarţă./ O ştii pe dinafară./ Îi cunoşti trecutul şi viitorul/ aşa cum nimeni n-ar putea să cunoască./ Fiindcă, de fapt, nu doar ai citit-o,/ ci chiar tu ai scris-o, ai alcătuit-o” (p.89);

„Din ce este-n mine oare,/ cât e al meu, pământesc,/ şi cât este primit în dar, de la tine?/ O scânteie din tine, focule mare,/ tu ai pregătită pentru fiecare:/ eu ştiu, o aştept, mi-o trimiţi şi te laud.” (p. 108)

Gabriel Chifu este purtătorul rezonanţelor de adâncime. Pentru el, viaţa este un fel de carte care atrage atenţia şi prin copertele, extrem de protejate, purtătoare a unui titlu concis, care atrage atenţia, la prima vedere prin culoarea albastru, străfulgerat de negrul frânt al titlului, totul generând o ilustraţie extrem de sugestivă. Cartea ca obiect poate fi caracterizată succint prin rafinament şi austeritate. Excesul de realitate din frazele cuprinzătoare ale textelor este detectat firesc, într-o simplitate necăutată. O curiozitate abia strunită mi se struneşte, forţat de o cenzură lăuntrică, să bănuiesc că Mihaela Șchiopu, autoarea graficii copertei a rămas oarecum sedusă de metaforele din texte. Ar fi interesantă o vizionare a unor ilustraţii generate de textele cărţii.

„România literară”, în numărul 41 din 2020 face o generoasă, dar pertinentă, aşezare a apariţiei volumului în coordonatele timpului prezent în literatura română actuală. Fiindcă această poziţionare este generică, mai ales în câmpul poeziei româneşti, se cuvine amintit şi acest fapt. Redăm, într-o formulă aleatorie, câteva cuvinte despre această epopee neefemeră (spunem noi...):

 „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră, cel mai recent volum al său: dragostea, degradarea fizică legată de vârstă, cu alte cuvinte, metamorfoza fiinţei umane trăită ca inevitabilă experienţă intimă, revizitarea copilăriei şi a adolescenţei. Aceasta din urmă constituie cheagul moral al volumului de faţă: un număr important de poezii dezvoltă în variaţiuni tema cu pricina. Ele sunt printre cele mai frumoase din carte... Gabriel Chifu se numără printre din ce în ce mai rarii poeţi contemporani care ţine la onoarea poeziei lui. Nu în ultimul rând, fiind şi un bun cititor de poezie. Având, altfel spus, un bagaj cultural bogat, în lipsa căruia, nici cel mai mare talent nu poate să scrie poezie adevărată. Poezia nu se trage direct din viaţă. Are nevoie de cultură, la fel cum planta nu poate trăi fără apă. Volumul lui recent e cel mai puternic şi original din câte s-au publicat de o bună bucată de timp. Un eveniment literar, fără doar şi poate...” (Nicolae Manolescu)

 „Cu Gabriel Chifu mergi pe încredere, pe o potecă a trăirilor autentice, nimic nu este mimat, poteca sa lirică te scoate la lumină, adică la o participare empatică şi la presimţirea unui ţinut misterios. E chiar sintagma lui. Autorul nu trişează nici în această culegere de versuri, recentă, numită neaşteptat, O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră – stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni. Cred că este cea mai autobiografică dintre cărţile de poezie ale autorului, retroproiecţia lirică a unei existenţe. O ,,epopee“, neeroică, a unui erou dezamăgit şi încrezător totodată, dezamăgit de ce vede aici, visând la ceea ce poate găsi dincolo, în memoria sa, frânturi de Paradis” (Adrian Popescu).

 „O viaţă se află în raport cu creaţia anterioară a scriitorului în poziţia pe care, în Noul Testament, o ocupă Apocalipsa faţă de celelalte scrieri evanghelice: e o concluzie şi, totodată, un racord dramatic, o întoarcere spre sine şi o nemiloasă autoevaluare a parcursului existenţial. Treptele poetice, născute din efortul creator a o sută de zile, sunt descrierea unei surprinzătoare faceri şi desfaceri a lumii. Nu vom descoperi, din acest punct de vedere — dar numai din acest punct de vedere —, prea multe emoţii în stare pură în cartea lui Gabriel Chifu. Descoperim, în schimb, meditaţii pe marginea conceptului de emoţie, evaluări ale felului în care agresivitatea dă naştere unui repertoar copleşitor al neliniştilor şi spaimelor. Abordate frontal, ele se dovedesc a fi, simultan, tehnici poetice şi materie primă a disperării cotropitoare, căreia vocea lirică nu i se poate împotrivi în niciun chip. Într-un poem ce poate fi considerat o „artă poetică parţială“, Emoţiile, ele sunt descrise şi recontextualizate cu o luciditate în care simţi înfiorarea de a fi ajuns la capătul unui parcurs dincolo de care nu mai e decât neantul. Precipitarea e sugerată de multiplicarea particulei care exprimă afirmaţia, „da“, un operator existenţial care mai degrabă dizolvă decât coagulează.” (Mircea Mihăieş)

„S-a observat, de către critici, prezenţa unui anume arghezianism în textura poeziei lui Gabriel Chifu. Poetul însuşi, adept al sintezei, al deschiderii către o pluralitate de modele, a revenit adesea, în ultimul timp, asupra reperului Arghezi, pe care-l consideră pe bună dreptate drept cel mai important poet român al secolului XX. Însă, dincolo de perspectiva metafizică sau de căutarea „cuvântului potrivit“ – elemente caracteristice ale poeticii lui Chifu, care pot fi puse, eventual, pe seama asimilării lecţiei argheziene –, aş mai sublinia un aspect care, individualizându-l pregnant în peisajul poeziei contemporane, ţine tot de această componentă „argheziană“ a personalităţii sale artistice. Gabriel Chifu debutează, într-un anume sens, cu fiecare nou volum, atât în proză, cât mai ales în poezie. Fiecare nouă culegere lirică schimbă modalitatea, temele, imageria şi chiar modalitatea discursivă. Împrumutându-i o autocaracterizare, aş spune că opera sa poetică este asemeni unui poliedru neregulat, în al cărui centru virtual stă poetul şi în care fiecare nou volum este o faţetă, diferită prin ceva de toate celelalte. Și, întrucât Gabriel Chifu este un poet al emoţiei cerebrale – sau, mai exact, care filtrează emoţia primordială prin straturile spiritului –, e necesar să marcăm felul în care se configurează diferenţa dintre volumul recent, intitulat O viaţă”. (Răzvan Voncu)

 Poezia lui Gabriel Chifu din O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră (Editura Junimea, 2020), ca şi romanul În drum spre Ikaria, trans-figurează căutarea febrilă a spaţiului fiinţial, în ficţiunea unei insule netrecute pe vreo hartă, unde coboară îngerii pentru a salva pe oamenii care merită salvaţi şi, deopotrivă, în (auto)ficţiunea propriei fiinţe, în vîrsta de aur fixată, pierdută în „orăşelul natal“; importante nu sînt destinaţia, ţinta, locul căutat, ci căutarea, lor, căutarea căutării, cum spunea un poet de azi pe urmele lui Lessing, intensitatea trăirii în orizontul acestor ficţiuni pentru că, iată, drumul pînă acolo nu e o „cale regală“, ci, dimpotrivă, rătăcirea în pustie a lui Cain: o epopee ale cărei tonalităţi „homerice“ se aud distinct în neliniştea şi spaţiul viziunilor poetului... În O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră, Gabriel Chifu continuă, la acelaşi nivel al excelenţei valorice, aventura lirică din Elegia timpului. Un an de poezie (9 decem brie 2016 – 8 decembrie 2017); romanele Punct şi de la capăt, Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Ikaria şi poezia din volumele Însemnări din ţinutul misterios, Elegia timpului, O viaţă, integrîndu-se într-o vastă bibliografie care începe, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, într-un Sălaş în inimă, sînt ale unui mare scriitor de azi.” (Ioan Holban)

[1] Gabriel Chifu, O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră, Editura Junimea, 2020.