logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Andrei Mocuța
poet, prozator, traducător, Arad

 

Germanii din Banat: memorie, mărturie, identitate

logoCred că în jurul acestor trei cuvinte cheie este clădit volumul Germanii din Banat prin povestirile lor[1], de care mă leagă afectiv un episod transpus într-unul dintre capitole, și anume acela al germanilor pemi din Gărâna. Fără să am vreo legătură cu antropologia sau munca de teren, m-am lipit de grupul de cercetători ai doamnei Smaranda Vultur, într-un week-end de vară din 2012, în satul renumit pentru festivalul anual de jazz. Doamna Vultur îmi era profesor de antropologie la masterul de Comunicare interculturală, însă una e experiența teoretică din spatele catedrei și cu totul alta cea practică din teren.h

În primul rând, pentru a fi un antropolog bun și credibil, e nevoie de răbdare sisifică, timp și inspirația de a pune mereu cele mai potrivite întrebări pentru a extrage esențialul de la cei intervievați. Dar și de „intuiție, empatie, capacitate de comunicare, respect pentru diferență, de o bună pregătire a terenului și interviului, de un suport teoretic solid, de un angajament pe termen lung, de responsabilitate și simț moral”, cum însăși autoarea declară într-un interviu din „Revista 22”.

Acumularea de informații precise (ani, nume, termeni specifici) devine copleșitoare la un moment dat, mai ales atunci când se produce pe bandă rulantă, fără pauză. Nu a fost cazul antropologului timișorean și vă pot spune fără să exagerez că pe parcursul celor două zile nu am intuit nici un semn de oboseală în gesturile sale. Mai mult, i-aș acorda merite suplimentare și la capitolul anduranță. Fiind o zonă de deal, chiar și în timpul verii pot fi diferențe mari de temperatură de la o zi la alta. După o sâmbătă însorită splendidă, duminică a început o ploaie rece care nu s-a oprit toată ziua. În timp ce tremuram de frig cu două sau trei perechi de ciorapi în picioare, Smaranda Vultur, neperturbată de răcoarea pătrunzătoare, nota nestingherită în carnețel, absorbită de povestea unei familii de localnici. O parte din munca colectivă pe teren din episodul Gărâna a redat-o și într-un interviu din Puterea a cincea:

 „Fiecare interviu m-a urmărit când l-am realizat şi mă urmăreşte când îl citesc şi recitesc. M-a impresionat interviul Evei Csilcser, născută Bürger, pe care am intervievat-o la Cluj. Eva era din Neudorf, de lângă Lipova. Experienţa ei este sfâşietoare. Durerea, disperarea, tragismul experienţei ei m-au marcat. Apoi, un interviu făcut de Voichiţa Năchescu, la Gărâna, cu fiica unei deportate, deja în vârstă şi ea, care povesteşte întoarcerea mamei sale din lagăr. A aşteptat-o cu disperare cinci ani, ca să aibă o viaţă mai bună, să nu mai sufere de foame, să nu se mai simtă copiii nimănui, ea şi sora ei, iar în ziua în care s-a întors povesteşte cum se uita la căruţele care intrau în sat şi se gândea că femeia pe care o va îmbrăţişa unchiul ei trebuie să fie mama sa. Nu ne putem imagina traumele ce le aduc cu ele astfel de suferinţe.”[2]

Ulterior, m-a impresionat și gestul dânsei de a-și aminti de trecerea mea pe acolo, menționându-mă într-o notă de subsol de la începutul capitolului cu pricina, în condițiile în care, între episodul Gărâna și publicarea efectivă a cărții au trecut vreo șase ani. Cum la fel de mult m-a impresionat și faptul că mi-a recuperat periuța de dinți pe care o uitasem la pensiune.

Merită menționați toți cei care au contribuit la acest volum, mai ales prin interviurile luate, dar și prin diverse note explicative și informații suplimentare: Rudolf Graf, Valeriu Leu, Simona Adam, Ramona Ardelean Magheț, Ștefana Oana Ciortea-Neamțiu, Mihai Crîznic, Alexandra Dorca, Aurora Dumitrescu, Mirela Daniela Golovescu, Daria-Maria Jurca, Antonia Komlosi, Adela Lungu-Schindler, Tonia Marișescu, Voichița Năchescu, Adrian Onica, Elena Paloșan, Gabriela Panu, Mihai Panu, Roxana Pătrașcu Onica, Mihaela Sitariu, Iulia Sur, Gilda Vălcan. Desigur, miza cărții o prezintă Smaranda Vultur în prefață:

 „Ceea ce aflăm din cartea de față este întâi de toate ce le-au povestit germanii celor care nu sunt germani, aceasta fiind situația majorității intervievatorilor, fără ca acest criteriu să fi fost intenționat. O parte dintre interviuri s-au desfășurat în limba germană, pentru că așa le-a fost mai ușor și mai comod să se exprime celor care au povestit, și au fost traduse de intervievatori. (…) Ideea de la care am pornit a fost de a folosi interviurile autobiografice (transcrise și editate pentru carte adesea fragmentar) pentru a lăsa să transpară, chiar prin discursul intervievaților, istoria pe care au traversat-o, alături de alții, germanii din Banat, felul în care se raportează ei azi la această istorie, la propria memorie și la propriul trecut. Ceea ce înseamnă implicit și cum se văd pe ei înșiși în raport cu ceilalți, cum sunt priviți de ceilalți și în ce măsură această perspectivă din afară influențează discursul despre sine. Mai exact, felul cum discursul lor definește, circumscrie, aproximează, construiește imaginea vieții trăite, a trecutului și a prezentului cu care se identifică.”

Aflat la a doua ediție, revăzută și adăugită, apărută cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, în baza unei decizii emise de Parlamentul German (prima ediție fiind publicată în 2000 la Editura Paideia), Germanii din Banat prin povestirile lor nu sunt singurul grup din zona de vest a țării căruia Smaranda Vultur i-a acordat un studiu exhaustiv. De la Memoria salvată: evreii din Banat, ieri și azi (Polirom, 2002), la Basarabeni și bucovineni în Banat: povestiri de viață (Marineasa, 2010) și până la Francezi în Banat, bănățeni în Franța: memorie și identitate (Marineasa, 2012), tabloul etnic este aproape complet și, după cum anunță tot în interviul din Puterea a cincea: „se conturează bine în arhivă și un portret al sârbilor sau al maghiarilor din Banat.”

De ce a fost nevoie de o nouă ediție? În primul rând datorită înființării arhivei de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timișoara (pe care Smaranda Vultur o și administrează), unde s-au adunat de la apariția primei ediții documente, fotografii, mărturii și povestiri de viață suplimentare; dar și fiindcă 18 ani scurși între cele două ediții impuneau o nouă structurare a volumului în funcție de alte priorități decât cele inițiale, cu numeroase revizuiri și adaosuri care țin de conținut:

 „Pornind de la nucleul primei ediții, am revăzut fiecare interviu (în unele cazuri a fost posibilă și revizuirea textelor transcrise de către martori sau de către realizatorii interviurilor). Am fragmentat uneori textul pentru a-l face mai sugestiv de sine stătător sau în raport cu altul, înlocuind sau adăugând imagini, documente complementare și, mai ales, construind mici ansambluri, în care interviurile comunică între ele printr-un element comun: un loc de naștere (Heimat), deportarea (în URSS sau Bărăgan), o poziție socială asemănătoare sau o formă de afiliere (Forumul Democrat al Germanilor din Banat), o profesie sau o meserie, o valoare (familia, solidaritatea de grup), o dilemă sau căutarea identitară, o nostalgie etc. (…) Aș remarca în acest context apariția unui gen nou de mărturie, cea indirectă, a copiilor care povestesc experiența părinților sau bunicilor, nu neapărat transmisă în familie, ci în urma unei documentări asemănătoare cercetării.”

Nu lipsesc din consistentul volum anecdotele identitare, autorii optând pentru povestea „Mâțul neamțului și mâțul româ­nului”, din cartea lui P. Nemoianu, Scrisori și Schițe Bănățene (Editura Poporul Român, 1943), rolul acelor povești cu tâlc fiind unul de a contura un portret în cheie imagologică și în registru anecdotic, artificiu destul de frecvent folosit în acele vremuri:

 „Mâțul neamțului este o podoabă a casei. Mare, gras, cu părul lucios, el se plimbă agale, totdeauna în văzul stăpânului. Nemțoaica îi dă de mâncare pe masă, întocmai ca unui membru al familiei. Mâțul neamțului gustă din toate mâncărurile gătite de mâna isteață a stăpânei, în timp ce aceasta îl alintă, îl perie pe spate. După prânz, mâțul neamțului se urcă pe perna rotundă, decorativă, ce se găsește la mijlocul patului înfoiat, apoi se dedă la o sforăială de parcă ar fi fost o fabrică de tors. Mâțul românului nu este de văzut. Locul lui este totdeauna sub pat, sub scaune, de unde niciodată nu iese în calea oamenilor. Părul lui e veșnic zburlit, iar coastele i se pot număra de la o mare depărtare. Românul ține mâț ca să-i prindă șoareci, iar nu să se lăfăiască prin casă. D-aia românul  nici nu prea-i dă de mâncare. În casa românului mâțul nu mănâncă decât pe furiș și din furtișag. El stă piti sub pat când baba Ruja iese din odaie. Atunci mâțul românului sare repede pe masă, apucă o bucată de cârnaț și iarăși se furișează sub pat unde începe să-l ronțăie, dar cu discreție, fără să dea de bănuit.”

Realitate sau ficțiune? Iată întrebarea finală pe care autorii acestei impresionante cărți și-au adresat-o fiecare în parte după ce au ascultat poveștile, majoritatea cutremurătoare, ale etnicilor germani care, dacă au avut norocul să nu o simtă pe propria piele, au simțit-o pe cea a părinților, bunicilor, străbunicilor, prin deportările suferite în perioada nazificării, dar și din cauza altor factori nefericiți precum sărăcirea satelor, emigrarea forțată, înființarea fermelor de stat și a cooperativelor agricole:

„Mărturiile celor care au traversat perioada de nazificare, războiul, care au pierdut prin expropriere sau colectivizare accesul la transmiterea bunurilor, au cunoscut la o vârstă extrem de fragedă deportările, separarea de familie și munca epuizantă sunt mai dramatice, mai încărcate de emoții atunci când cei care relatează nu au câștigat prin trecerea timpului o anume detașare și distanțare analitică. Sunt – în cazul deportaților în URSS mai ales (jumătate dintre interviuri fiind cu unii dintre ei) – adevărate povești de supraviețuire, fără tonalități eroizante, care le-ar face mai puțin credibile. Descrierile condițiilor din lagăr sunt uneori cinematografice, apropiindu-se prin detalii de puterea de impact a unui text literar, pe principiu că realitate, în condiții extreme, concurează ficțiunea.”

 

 

[1] Smaranda Vultur (coordonator), Germanii din Banat prin povestirile lor, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, 2018, 504 p.

[2] Melania Cincea, Antropolog Smaranda Vultur: „Ar trebui luat, ca într-o arcă a lui Noe, ce a mai rămas din lumea germanilor din Banat”, în Puterea a cincea (putereaacincea.ro), 16 iunie 2019.